Singurul om căruia Moartea a vrut să-i fure pantalonii

Sursa foto: arhiva personala

Mi-a deschis ușa. „Să nu te sperii că o să vină ambulanța și poliția și fata lui. A murit…“

Am înlemnit. Pe jumătate ridicată din pat, cu ochii încă lipiți de somn, am simțit cum mă cuprinde teama. A fost aici, a trecut printre noi și a plecat cu el. Deci așa se întâmplă… în deplină liniște.

M-am așezat înapoi și mi-am tras plapuma peste cap. Aș fi vrut să fie totul doar un vis. Aș fi vrut să cad într-un somn adânc și să nu aud nimic în următoarele ore, dar n-a fost așa. Am auzit tot. Și apelul dat la 112 și convorbirea prin care o anunțau pe mama, apoi discuția cu medicii de pe ambulanță, cu poliția cu legistul și cu rudele. Aceeași explicație repetată încă o dată și încă o dată…

„Aseară era bine. A mâncat cu mine, și-a luat pastilele, mi-a spus că-l doare tare mâna. Am fost la el peste noapte de două ori: se văita de mână. Prima dată la două, apoi la patru și când m-am dus la opt să-l trezesc să mergem la medic era mort. Era rece și fără puls. La patru am vorbit cu el. L-am auzit vorbind singur în cameră și m-am dus să-l întreb ce se întâmplă. Mi-a zis că a intrat un hoț în casă și i-a furat geaca și pantalonii. Erau acolo, pe scaun. I le-am arătat. Nu furase nimeni nimic.“

Tatei i se simțea remușcarea în glas. „N-am mai trecut niciodată prin asta, nu știam ce urma să se întâmple. N-a vrut să ma lase să sun la salvare. Eu ce era să fac? Să-l duc cu forța?“. Căuta parcă să se scuze, deși nu era vina lui. Ditamai dulapul de om tremura ca o piftie și-i jucau lacrimile-n ochi. A plâns, a plâns mai mult și mai sincer decât au plâns ai lui. Repeta parcă mai mult pentru el decât pentru ceilalți: „N-am avut ce să-i fac. Era rece și fără puls.“

În capul meu vâjâia o singură replică: „Mi-a zis că a intrat un hoț în casă și i-a furat geaca și pantalonii. Erau acolo, pe scaun. I le-am arătat. Nu furase nimeni nimic.“ Cine era la el în cameră la ora aia? Oare la ora patru își vedea Îngerul Morții? Dar Moartea n-avea ce face cu pantalonii lui. Ea l-a luat așa cum l-a găsit, doar în izmene. Să îi fi explicat atunci că sufletul lui nu mai are nevoie de haine? S-a dus de bunăvoie sau l-a luat cu forța? Să îi fi spus și el că vrea să o aștepte pe mama?

Stau cu plapuma în cap și îmi doresc să se termine totul cât mai repede. În casă e forfotă. Au ajuns medicii de la ambulanță și poliția. Nu se poate stabili cauza morții așa că așteaptă legistul. N-aș vrea să mai ies niciodată din cameră. Îmi sună telefonul. E mama. „Da!? Sunt în cameră la mine, nu ies de aici. Nu vreau să ies, nu vreau să văd nimic. LASĂ-MĂ-N PACE! Tata vorbește la telefon. Nu, n-a terminat de vorbit! AVEM UN MORT ÎN CASĂ, D-AIA VORBEȘTE ATÂT! Te sună el când termină. Nu mai suna tu! Îi spun. PA!“ Ce-am făcut? Mi-am pierdut cumpătul când nu trebuia. Și mama plângea. Pentru ea conta cel mai mult. Pentru ea a fost acolo când alții n-au fost, măcar cu o vorbă bună…

A ajuns fata lui. Între medici, poliție și telefoane nu se mai înțelege mare lucru. E gălăgie și mai răsare câte o replică. Se cer explicații. „Azi avea programare la medic, la 3 medici. Nu ne-am văzut de Regi (sărbătoare de-a lor), dar îi promisesem că azi îmi petrec ziua cu el. Urma să luăm masa împreună și să o vadă pe fiică-mea și uite ce s-a întâmplat…“ Unul din băieții lui sună la ușă. Intră, salută distant, trece de poliție și merge să-l vadă. În cinci minute e din nou la ușă. O strigă pe sor-sa și ies din apartament să vorbească. Totul se petrece pe repede înainte. Pleacă fără niciun la revedere, fără măcar să lase vreo urmă că a fost aici. Legistul întârzie.

Ușa se deschide iar. E tata. Mă întreabă dacă vreau ceva să mănânc. „Nu pot acum! O să ies să-mi fac o cafea.“/ „Să te îmbraci frumos“, mi-a spus. Hm… câteodată mă sperie obiceiurile astea mărunte. Le avem gravate pe creier și ne ies pe gură chiar și în cele mai nepotrivite momente. Era încremenit de spaimă. Tocmai îl găsise mort pe omul pe care-l avea în grijă de mai bine de un an, avea de dat explicații și de trecut peste șoc, dar n-a uitat să-mi menționeze să nu ies din cameră în pijamale. Era important să pun ceva frumos pe mine. Să nu mă vadă lumea așa…

Stau în bucătărie în fața aparatului de cafea, cu ușa închisă – așa cum mi-a indicat unul dintre oamenii legii care stau de pază la noi în sufragerie. Sunt încremenită și nu știu cum de am prins curaj să ies. Eram mai în siguranță la mine-n pat. Totuși, e bine și cu ușa închisă. A ajuns legistul. Nici el nu zăbovește. Intră în camera mortului, observă și iese. O să vină echipa să ridice cadavrul. Polițistul strigă la mine că pot să ies din bucătărie, dar eu nu vreau să ies. Eu îmi aștept cafeaua și stau foarte bine acolo, singură. Nu vreau să văd pe nimeni, însă e prea târziu.

Nici nu realizez când am ajuns să vorbesc cu fiică-sa. Mă întreabă dacă am vorbit cu el seara. Cum se simțea, ce i-au zis medicii mamei când a fost ultima oară cu el consult… M-a zăpăcit cu întrebări, mă bâlbâi, mă uit în ochii ei și văd câteva lacrimi reținute și griji. Ce aș putea eu să-i spun? Că eu nu îl plăceam deloc pe tatăl ei? De ce ma simt vinovată pentru asta? Nu-l plăceam, dar niciodată nu mi-am dorit să îl văd mort. Era o pacoste, dar mama îl iubea ca pe tac-su. Era o pacoste asumată. De ce am un nod în gât și îmi vine să-l plâng?

Lucrurile s-au mai liniștit. Între timp, corpul mortului a fost ridicat. Mai apar niște rude. Lumea discută detalii despre înmormântare sau incinerare, ultimele dorințe și loc de veci. Îl vor duce în sat, lângă tatăl său. Mă țin de cana de cafea și mă uit în jur. N-o să-l mai văd niciodată intrând în casă cu pași mărunți și anunțând starea vremii: „Uf, e așa frig afară!“ sau „E urât, plouă!“ sau „Doamne, ce căldură! Te sufoci, nu alta.“ N-o să mă mai enerveze niciodată când în mijlocul mesei o să-mi ceară să mă ridic să-i aduc apă sau să-i dau sarea. N-o s-o mai pună pe mama pe drumuri în mijlocul nopții. Atunci, de ce îmi pare rău?

De când l-am cunoscut i-am negat orice gram de afecțiune, l-am evitat cât am putut de mult și uneori chiar i-am vorbit urât. M-am certat cu ai mei din cauza lui, mi-a crescut tensiunea de fiecare dată când mi-a pus întrebări prostești despre români și România și i-am urât din prima clipă năravul de a transforma părerile în afirmații. În ciuda tuturor acestor lucruri… începuse să-mi fie drag. Îl poreclisem nea Pulică, îmi făceam griji pentru el atunci când nu era de față, o certam pe mama când îl lăsa de capul lui și zâmbeam mai mult pentru mine când îl vedeam fericit.

Trăise vremuri despre care eu auzisem doar povești, nu era prea isteț, dar avea entuziasmul omului de la țară. Era mândru foc când își cumpăra câte un chilipir sau când prindea cine știe ce ofertă la frizerie. Avea curiozități copilărești și visa la ziua când o să viziteze și el România. Poate cel mai important lucru era că o iubea mult pe mama. Doar pentru asta își câștigase parte din respectul meu.

Se bucura de momentele în care îi vorbeam și aveam răbdare să îi explic lucruri. Îmi promisesem mie că o să încerc să mă port mai frumos, dar mă enervam prea tare de fiecare dată când îi dadea mamei false speranțe că o să o ajute cu nu știu ce afacere și-mi uitam promisiunea. Mă enervam pe el, pe naivitatea mamei, pe viață, pe copiii lui care-și aminteau de el doar atunci când venea vorba de testament. Am văzut în viața asta câini mai iubiți decât era el iubit de cei ce îi purtau sângele-n vene.

Am de la el două brelocuri, un pix, un ceas și câteva amintiri. Cea mai simpatică e cea a zâmbetului său tâmp ce-i apărea pe mutră când o vedea pe mama fericită. El n-o să știe niciodată asta, el n-o să știe niciodată că mi-a fost drag, până la urmă…