Prea devreme…

A plecat prea devreme. A plecat pe neaşteptate şi nu am mai avut ocazia să clarific situaţia dintre noi. A plecat la mare şi nu s-a mai întors niciodată, iar eu, nici până astăzi, nu am avut curajul să merg să îi văd mormântul. Am încă mustrări de conştiinţă pentru tot ce s-a întâmplat între noi şi pentru că nu m-am ridicat niciodată la nivelul lui.

L-am cunoscut întâmplător, într-un clubuleţ obscur din Ploieşti. Acolo l-am văzut prima dată, când o amică l-a agăţat pentru o seară. Nu mă aşteptam să se întâmple vreodată mai mult, dar îmi plăcea că era creţ şi părea genul de persoană care va rămâne mereu copil. Nu prea ne-am băgat în seamă pentru că fiecare avea o altă preocupare. Eu „posedam“ un iubit, iar el trebuia să aprindă scânteia cu amica mea. Drumurile noastre nu dădeau semne că vor forma o intersecţie importantă la un moment dat, dar viaţa s-a încăpăţânat să ne demonstreze contrariul.

L-am întâlnit a doua zi în tren, în drum spre Capitală, şi-am vorbit tot drumul, ignorând cu nonşalanţă tot ce se afla în jurul nostru, chiar şi pe iubitul meu. Când am ajuns în gară ne-am luat la revedere şi nu mă aşteptam să îl mai văd curând. Nu aveam nici numere de telefon, nici id-uri de mess, iar singurul lucru care urma să ne lege era amica noastră comună, cea care îl agăţase în club cu o seară înainte.

Eu aveam o relaţie care mergea destul de bine, eram fericită cu mine şi nu mă gândeam că am nevoie de o schimbare radicală în viaţa mea. Planurile de viitor erau ca şi bătute în cuie, ştiam exact ce vreau să fac şi nu întenţionam să las dubiile să-şi facă loc în vreaun colţişor ascuns din capul meu. Totul era clar. Trebuia doar să-mi urmez potecuţa marcată frumos şi cu cea mai mare grijă. Eram conştientă totuşi că ceea ce se întâmplase în tren nu era doar o discuţie amicală, însă am privit totul ca pe o plăcere vinovată şi am mers mai departe.

 

Intersecţia

Au trecut luni bune până ne-am întâlnit din nou. Viaţa mea fusese dată peste cap când l-am revăzut şi mi-am amintit cu plăcere momentul în care i-am acordat mai multă atenţie decât ar fi fost normal. Am ales să fiu spontană şi, în toată nebunia mea, mi s-a părut că el ar fi luminiţa de la căpătul tunelului întunecat în care mă aflam. Îl invitasem la mine la cămin pentru o seară între prieteni, însă am ajuns să ignorăm din nou mulţimea din jurul nostru. Vorbisem mai mult pe net, dar aveam în faţa mea un necunoscut care îmi plăcea, care mă atrăgea şi voiam să-l cunosc îndeaproape. Am risipit noaptea printre piese şi tot felul de poveşti. Am intrat într-un univers al nostru, în care ne înţelegeam doar din priviri, şi ştiam amândoi încotro se îndreaptă povestea. Am rămas împreună.

Ne-am trăit povestea copilăreşte. N-am consumat instinctul animalic, nu ne-am certat din gelozii absurde şi-am terminat-o sec, printr-un mesaj care nu explica nimic, ci doar spunea că nu mai merge.  A fost scurt şi a trecut repede, dar el m-a făcut să îmi aduc aminte de lucrurile mici care ne bucură viaţa. Am fugit la munte împreună, am pierdut nopţi citind unul lângă altul în acelaşi pat şi am visat la o noapte de vară în care cerul să fie plin de stele numai pentru noi. Noaptea aia nu a mai venit niciodată.

După mesajul ăla am mai vorbit de câteva ori la telefon. Rămăsesem prieteni sau, mai bine zis, cunoştinţe. Ultima oară m-a întrebat dacă vreau să merg la mare. L-am refuzat diplomatic pentru că nu eram încă pregătită să-l revăd. Lucram în perioada aia aşa că a fost o scuză mai mult decât reuşită. N-am crezut niciun minut că nu voi mai avea şansa să-l întâlnesc, aşa că nu am avut nici cea mai mică urmă de resentiment. Am închis telefonul, puţin ruşinată de conversaţia sacadată dintre noi, şi mi-am văzut în continuare de treburile mele.

De fiecare dată când mă suna îmi aminteam de trandafirul primit de la el, de părul lui creţ şi de cheful lui de viaţă care umbrea orice urmă de supărare. Mă enerva că nu a mers, mă scotea din sărite că prietenii lui nu m-au plăcut niciodată şi că nici măcar nu s-au sinchisit să mă cunoască înainte de a-mi lipi eticheta cu „respins“ pe frunte. Ţineam în mine prea multe frustrări strânse într-o perioadă foarte scurtă de timp şi asta mă făcea să nu ridic bariera pe care o pusesem între noi. Eram supărată mai mult pe mine decât pe el. Consideram că m-am aruncat prea repede într-o altă relaţie, că involuntar l-am rănit ascunzându-i anumite detalii din viaţa mea, că totul a fost o mare greşeală. Nu aveam curaj încă să-i spun asta în faţă şi amânam momentul crezând că am tot timpul din lume.

 

O palmă a timpului

Nu după multă vreme de la ultima conversaţie seacă am primit un mesaj pe net în care eram anunţată că a trecut în lumea celor drepţi, iar cei care doresc să îi ajute familia cu o sumă de bani, oricât de mică, poate să o depună într-un cont bancar. Mi s-a părut cea mai proastă glumă pentru a strâge bani cu cine ştie ce alt scop ascuns şi am refuzat să cred că poate fi adevărat. Am pus mână pe telefon şi am sunat un prieten de-al lui care mi-a confirmat incidentul. Fusese găsit înecat pe plajă, iar cei de la salvare nu au mai putut face nimic altceva decât să constate decesul. Plecase la mare pentru totdeauna.

Lumea mea s-a întors atunci cu susul în jos. N-am putut să accept situaţia şi îmi repetam mie că e doar un vis prost şi incredibil de real. Mai exista un mod de a verifica informaţia aşa că am ales să caut ştirile locale care anunţau, de obicei, cazurile de înec de pe litoral. Am găsit ceea ce nu-mi doream să găsesc, am găsit confirmarea unui adevăr dureros care îmi năruia tot universul. Singurul om care ştia să trăiască viaţa cu pasiune nu mai era printre noi. Am încercat din răsputeri să găsesc o explicaţie pentru cele întâmplate, dar n-am reuşit. Era tânăr, era plin de voie bună şi lupta pentru tot ceea ce-şi dorea. Nu l-am văzut nici măcar o dată să renunţe cu uşurinţă la vreun lucru, oricât de mic ar fi fost. Trăia cu chef fiecare secundă din viaţă şi reuşea să îţi aducă zâmbetul pe buze doar uitându-se la tine.

Nu exista o explicaţie logică pentru dispariţia asta bruscă. Firul lui s-a rupt după 21 de ani, fără ca măcar să dea vreun semn că aţa e şubredă, sau să se audă vreun pârâit înainte. Au trecut aproape doi ani şi eu încă am întrebări care aşteaptă să fie puse şi răspunsuri care întârzie să apară. Regretul că am amânat, din prostie, momentul în care noi doi ne-am fi întâlnit la o bere şi am fi privit înapoi la relaţia copilărească pe care am avut-o mă va urmări toată viaţa.

N-o să mai am ocazia să râd de situaţiile stânjenitoare dintre noi. Toate explicaţiile şi scuzele pe care le pregătisem meticulos nu mai au nicio valoare. Nimic nu mai poate fi schimbat şi nimeni nu va reuşi vreodată să mă facă să nu mă simt vinovată. Mi-am pierdut şansa de a putea îndrepta ceva. Ideea că am refuzat în mod repetat să-l revăd mă urmăreşte şi în ziua de astăzi. Gândul că aş fi putut fi acolo cu el şi aş fi reuşit să-l conving să nu intre noapte în mare mă face să cred că sunt complice al morţii lui.

A fost o perioadă, după aflarea veştii, când mi-aş fi dorit să fac orice pentru câteva minute faţă în faţă cu el. Am trăit cu sentimentul că şi el mai avea lucruri nespuse pe care şi-ar fi dorit să mi le împărtăşească şi au fost momente în care subconştientul meu mi-a jucat feste şi aveam impresia că e prezent lângă mine. M-am chinuit fără să găsesc o soluţie care să mă liniştească măcar temporar.

Am ales să nu merg la înmormântare pentru că nu voiam să mi-l amintesc, vizual, ca pe un trup întins pe o masă. Ştiam şi faptul că nu reuşisem niciodată să fiu acceptată complet de prietenii săi apropiaţi şi mă simţeam vinovată faţă de familia lui pentru că nu l-am iubit şi nu l-am apreciat aşa cum ar fi meritat. Am preferat să mă ţin departe de tot ce însemna ritualul ală dureros de „adio“ şi să-l păstrez viu în mintea mea.

Mi-e dor de tine

E mereu acolo în capul meu, va avea întotdeauna un locşor al său la mine în suflet, iar prima şi cea mai vie amintire cu el va rămâne seara în care mi-a adus trandafirul. Era îngheţat şi aştepta să cobor din cămin, iar după ce m-a sărutat, mi-a întins floarea şi mi-a analizat atent reacţia a spus cu mândrei: „Ţi-a cam fost dor de mine“. „Da“ am răspuns şi atunci şi da aş răspunde şi acum şi, probabil, răspunsul ăsta nu se va mai schimba niciodată.

Da, copile cu părul creţ şi bălai! Mi-e dor de tine, mi-e dor de zâmbetul tău, de pofta ta de viaţă, de mâinile tale reci, de nopţile cu melodii folck, de plimbările cu trenul alături de tine şi mi-e ciudă că tu nu vei ştii niciodată aceste lucruri, pentru că mi-a fost prea frică să le recunosc mai drevreme. Aş vrea să le strig, dar ştiu că tu nu le mai auzi aşa că le-aş striga în zadar. Tu ai luat ultimul tren şi de data asta nu te-ai mai tocmit cu naşul. Ţi-ai cumpărat bilet doar de dus, iar eu am ratat întâlnirea de pe peron. M-ai lăsat cu vorbele în gură şi ai plecat aşa cum obişnuiai de fel, fără să dai de veste cuiva.

Încerc de doi ani să mă obişnuiesc cu ideea, dar tot mai am momente când mă aştept să dai un semn, când am impresia că mă pot întâlni cu tine la orice colţ de stradă. Încă nu am avut puterea să vin să-ţi văd mormântul, încă nu am acceptat faptul că ai plecat prea devreme şi cred în continuare că destinul ne-a jucat o festă urâtă, nouă, tuturor celor care te-au cunoscut.

Nu ai vorbit niciodată cu mine despre moarte. Ştiu doar că era un subiect tabu şi că refuzai să îl abordezi pentru că şi tu pierdusei pe cineva drag. Mă întreb uneori dacă şi ţie îţi era frică de final. Tu iubeai necunoscutul şi acum ai ajuns să fii parte din el. Mă liniştesc câteodată la gândul că s-ar putea să te fi întâlnit cu Pittiş şi poate-ţi cântă şi poate fumaţi împreună o ţigară contemplând la lumea nouă în care aţi ajuns.

Acum mi-aş dori să vorbesc cu Moartea despre tine şi să îi cer câteva explicaţii. Să-mi argumenteze ea de ce a venit rândul tău când mai aveai atâtea de făcut, de ce ai sfidat legile firii şi de ce te-a luat fără să-ţi ofere timp să îţi împlineşti ciclul normal aici, pe pământ. Ştiu că nu eşti primul tânăr „racolat“ de ea, însă aş vrea să înţeleg care e scopul vostru atunci când plecaţi şi poate aşa durerea noastră, a celor care mai rămân, va fi mai mică.

P.S: Încă nu am înţeles de ce „lumea e frumoasă pentru că moare…“

Advertisements
This entry was posted in Banalități, frustrări and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Prea devreme…

  1. Pingback: O discuție despre moarte – „Prea devreme“ | Blogul Unui Om Util

  2. Pingback: Despre moarte ca lecție de viață | Boy Out Of Hell

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s