Scurtă scrisoare către mama

Draga mamă,

Îți scriu pentru că sunt bolnavă! Sunt bolnavă de atâta vreme încât îmi doresc să mă trezesc într-o zi în miros de moarte. Ți-am mărturisit deja acest lucru. Și tu ai înțeles că n-a fost doar un gând pasager atunci când m-ai condus, cu inima făcută țăndări, spre psihiatrie.

Știu că ți-e greu să înțelegi și mai știu și cât de mult te doare. Am văzut, să știi, cum îți jucau lacrimile-n ochi și-ți tremura bărbia. Ți-am simțit disperarea și mi-a fost rușine, dar mă bucur că ți-ai stăpânit plânsul. Urăsc să te văd plângând.

Te rog să nu te superi și să înțelegi că asta nu sunt eu. Că ceea ce vezi și auzi acum e un om bolnav. Nu e corect să te superi pe un om bolnav, nu crezi? Nu lua personal distanța pe care o pun între noi. Nu e acolo pentru că nu te iubesc, e acolo pentru că nu vreau să-ți fac rău. Nu vreau să-ți spun ce simt și ce gândesc pentru că știu că te-ai îngrozi. Eu știu că gândurile alea nu sunt ale mele, dar tu n-ai înțelege asta și ai trăi cu teama în sân în fiecare clipă. Nu meriți un astfel de chin.

Dragă mamă,

Am o boală parșivă. N-o vezi, pentru că nu mi-a lăsat urme fizice, dar în creierul meu a legat milioane de sinapse bolnăvicioase ce au născut voci. Am un cor acolo care îmi cântă constant despre moarte. Îmi promit că doar așa va lua sfârșit toată suferința, că asta e soluția cea mai sigură. Și într-un fel au dreptate, moartea le vindecă pe toate.

Lupt și o fac mai mult gândindu-mă la tine, dragă mamă. E înspăimântător întunericul ăsta. Mă obosește, mă sufocă. Îți amintești ce frică îmi e de întuneric, nu? E mult negru și multă liniște în jurul meu, dar la mine în cap e din ce în ce mai multă gălăgie. Cresc vocile, dragă mamă! Sunt din ce în ce mai bolnavă.

Posted in Banalități, frustrări | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Tipuri de oameni pe care-i întâlnești într-un hostal (sau hostel)

1111

foto: arhivă personală

Recunosc, e lipsit de etică să dau din casa în stilul ăsta, dar chiar mă abțin de prea multă vreme. La dracu, lăsați-mă să vorbesc!

Am un an și câteva luni de când lucrez pe tura de noapte într-un hostal mititel și am observat câteva trăsături comune ale persoanelor ce ne-au trecut pragul.

Există tipul ăla de client pe care ți-l dorești întotdeauna: educat, nu trântește ușile, nu stă 1000 de ani în baie, nu vorbește tare, nu face dezordine, strânge și șterge în urma lui. Partea proastă e că oamenii ăștia sunt rari.

Ceilalți se împart după cum urmează:

1. Oamenii care un știu să spele vasele, dar încearcă.

Știu, câțiva dintre voi vor ridica din sprânceană. „Cum adică să speli vasele?“ Adică, atunci când ți se pune la dispoziție o farfurie, un pahar, o furculiță (sau ceva asemănător) – și nu ești cazat la 15 stele – s-ar putea să vezi lipit pe undeva pe vreun perete un afiș care spune „vă rugam să spălați ceea ce folosiți“. E drept că nu toți am avut onoarea de a freca farfuriile în care mâncăm, dar viața asta e plină de surprize. D-asta e bine să știi să faci din toate câte puțin.

Prin urmare, există persoane care cred că farfuriile se spală doar pe acolo pe unde ți-ai întins mâncarea. Gen, pe interior. La fel și cu paharele. Sau… există oameni care nu pun mâna pe burete și pe detergent, iau așa farfuria de un colț (de parcă în rest ar fi mânjită cu căcat) și o trec suav pe sub jetul de apă apoi o așează în suport lângă celelalte vase curate. Probabil că spun în gând și vreo incantație sau vreo rugăciune și au convingerea că asta a fost tot. Farfuria s-a curățat, ei au trecut testul ăsta de mare angajament și viața merge mai departe. Am o veste pentru ei, spălatul vaselor nu merge cu șamanism.

Sfat: Farfuria se spală pe ambele părți, iar fenomenul ăsta funcționează clasic: se pune mâna pe burete, pe detergent și se dă drumul la apa caldă (avem) și se apasă cu nădejde până când scârțâie ca în reclamă. Această operațiune nu provoacă daune irevocabile.

2. Oamenii care au descoperit lumina pe senzor și acum nu mai știu cum funcționează un întrerupător

b8dc4486b9d19342b58abb12f7b80027

furată de pe google

Permiteți-mi să vă dau o porție de context. Hostalul ăsta de care vă vorbesc e micuț, dar se vrea cochet. Avem camere pentru toate gusturile și buzunarele decente. Avem și lumină pe senzor, dar doar pe hol. În băile comune există treburile alea clasice ce ies din pereți și sunt cunoscute drept întrerupătoare. Apeși pe el și hop! apare lumina.

Ei bine, nu știu dacă e o chestiune de vârstă, dacă au vreo influență noile tehnologii, dacă am îmbătrânit eu și din toate casele astea mai noi au dispărut întrerupătoarele. Cert e că aceste persoane sunt foarte amuzante. Ies în toiul nopții, mertecite de somn, dau cu nasul de lumină, se strâmbă și fug repejor în baie. Acolo nu mai e senzor, prin urmare ochii lor mulțumesc cerului că dau de semi-beznă și se pot adapta pas cu pas. Se deschide ușa budei, persoana își coboară budigăii și brusc senzorul de pe hol decide că a trecut suficient timp de când nu a mai detectat mișcare. Lumina se stinge și omul rămâne în întunericul absolut, cu părțile moi în interacțiune cu closetul, dându-și seama că baia nu beneficiază de luxul de pe hol.

Să vă mai spun că nu prea vreți să intrați în urma lor în buda cu pricina? Dracu știe cum găsesc ei sulul de hârtie igienică sau prin ce minune dau de suportul cu săpun lichid pentru a se spăla pe mâni.

Sfat: Mergeți în recunoaștere înainte de a intra la somn. Altfel riscați experiențe indezirabile pe întuneric. O știți pe aia cu „pee back time“? Ați putea păți ceva asemănător…

3. Oamenii care cred că afișele au doar rol estetic

gangnam-style-funny-sign

furată, dap!

Avem afișe peste tot: în bucătărie, în baie, pe hol, pe pereți, pe ușa liftului, sub ușa liftului, după ușa liftului… Suntem capabili să le punem clienților afișe și în buzunare. Îi anunțăm tot ce trebuie să știe și tot ce nu-și doresc să afle, cum ar fi: că trebuie să-și spele vasele, că nu se fumează în interiorul clădirii (cu atât mai puțin în camere), că nu-i frumos să trântească ușile sau să facă zgomot după 12 noaptea, că nu se aruncă lucruri pe geam, că bucătăria se închide la miezul nopții, că, că, că…

E drept că nu avem afișe în toate limbile pământului, dar sunt în două sau trei limbi de circulație internațională. Și nici nu-s kilometrice, au acolo două, trei cuvinte. Sunt citibile fără să-ți leșine neuronii de la efort.

Cu toate astea, există oameni cărora li se flutură de afișele noastre. „Bucătărie închisă? Ce vorbești dom-le? Ia uite cum se deschide ușa. Ah.. afiș? Ce afiș? Ah… chestia aia de pe ușă, da! Nu, n-am citit.“ „Am lăsat ușa liftului deschisă? Păi am ținut de ea să nu se trântească, să nu facă zgomot, gen. Ah.. înăuntru hostalului trebuie să țin de uși? Ce chestie… dar de ce vă uitați așa urât la mine?“

Sfat: Citiți afișele, v-ar putea salva viața.

4. Oamenii care nu știu cu ușile

inchideti-usa

ciordită cu grație

Câte lucruri poți să faci c-o ușă? Corect, două. S-o închizi sau s-o deschizi. S-o forțezi sau s-o spargi intră tot la capitolul deschis, dar îmi place cum gândiți. Ei bine, când eram mică am auzit că există oameni cu casa-n pantă. De vreun an am început și să-i văd. Sunt cei care intră pe o ușă, dar nu pun mâna pe clanță să o închidă. De lene, de frică, din obișnuință că ușa se închide singură în urma lor… dracu știe exact de ce? Poate să fie ușa de la intrare, poate să fie ușa de la cameră, de la duș sau, mai rău, chiar ușa de la baie. Așa descoperi diversitatea internațională a dosurilor. Ceva frumos…

Și mai simpatici sunt cei cărora dacă le închizi o ușă i-ai debusolat. „Unde ziceai că e baia? Aici unde scrie <<toilets>>, dar bucătăria? Aaa, tot acolo unde am intrat și ieri? Și ieșirea e unde pune <<Exit>>? Mmm, are nițică logică, da!“

Mă întreb uneori dacă nu cumva oamenii ăștia sunt ăia de rămân blocați pe scara rulantă când se ia curentul.

Sfat: Împinge/Trage!

5. Oamenii care nu știu că tragă apa după ce se ușurează

12552585_986429911435254_916672363839735156_n

sustrasă de pe facebook

Aici chiar nu mai e nevoie de context. E limpede ce se întâmplă. Mă rog, limpede nu e cuvântul cel mai potrivit. Acum, dacă baia e în camera clientului e deranjant numai pentru fetele care se ocupă de curățenie, dar dacă vorbim de băile comune situația se schimbă. Eu nu înțeleg fenomenul. Uneori m-am gândit că e din prea multă politețe. Adică, să nu facă zgomot și să trezească lumea… Alteori am crezut că se simt ca acasă și fac economie.

Problema e că nu toți sunt așa deschiși în a împărtăși astfel de treburi intime cu străini pe care probabil nici măcar nu au avut ocazia să-i întâlnească în prealabil. Nu e ca și când ar fi o e experiență unică să intre în budă, să se aplece gingaș peste vasul de toaletă, să se holbeze prelung și să conchidă: „e tipa de la camera 5, indubitabil!“, pentru că, nu-i așa? și prințesele fac caca.

Și să nu mai amintim nici despre miresmele cu note de mijloc nu tocmai florale… 

În ciuda acestui fapt, ar trebui totuși să îi felicităm că ajung până la baie… Am avut și rare cazuri ce și-au manifestat familiaritatea direct în așternuturi.

Sfat: Push the botton 

6. Bonus! Oamenii care au inventat sexul radiofonic.

E clar că fiecare persoană se manifestă diferit și simte diferit, dar unii vor cu tot dinadinsul să afle toată țara cum se simt ei. Partea bună e că e amuzant să ai onoarea de a fi „radioascultător“ al unui asemenea spectacol. Partea proastă, uneori orele nu sunt cele mai favorabile pentru cei ce nu participă direct la show. Pentru că una e să auzi „dale papi“ la 8 de dimineață și alta e să te trezești la 3 noaptea în acutele orgasmice ale vecinei de camere.

Cel mai incomod moment apare a doua zi, când, invidioșii ce n-au știut să aprecieze prestația artistică, vin să se plângă de zgomot. De parcă tu când faci check-inul ai putea să adaugi complice: și la final, vă rugăm respectuos ca în cazul în care întrețineți relații sexuale în incinta hostalului nostru acestea să se desfășoare în deplină liniște pentru a nu vă deranja vecinii de palier. Vă mulțumin anticipat! Ședere plăcută.“  

Sfat: nu vă mai cazați în cabane de lemn deghizate în hostaluri cochete

Sănătate și virtute, vă urez!

Posted in Banalități, frustrări | Tagged , , , , , | Leave a comment

Dincolo de wall

3

Tu știi cine sunt eu?

Bună,

Eu sunt Manuela și te urmăresc. Știu ce mănânci, unde ești, ce faci și cu cine mergi acasă. Te-am văzut și dimineața, înainte de cafea, și aranjat la 4 ace. Sunt tot timpul acolo, pregătită să asimilez noi informații despre tine. Vreau să știu în continuare ce mănânci, ce faci sâmbăta asta și cine te conduce la gară. Vreau să văd poze cu familia ta, cu prietenii tăi, cu dragostea ta (fie ea veche sau nouă) și vreau să știi că îmi place animalul tău de companie. Și despre el știu destule lucruri.

Tu ce știi despre mine?

Permite-mi „să mă introduc“…

Numele meu este Manuela Creștinu, sunt femeie și m-am născut pe 5 august 1991, în București. Sunt înaltă, brunetă și cu greutate peste media normal acceptată de societate. Din martie 2010 locuiesc în Rahova. În ’99 am avut probleme cu o gleznă, stânga… sau dreapta, nici nu mai contează. În 2013 m-am lăsat de fumat. Sunt „single“ și confuză în privința religiei și a politicii. N-am familie de prezentat și nici nu ofer informații despre studiile mele sau locul de muncă, dar îți spun doar atât: „educația e ca erecția! dacă o ai, se vede“.

6

Detalii

Mai vrei? Mai am!

Am 394 de prieteni și un simț al umorului oarecum suspect, dar sunt sensibilă. Îmi plac filmele proaste, muzica bună și pisicile. Sunt prietenoasă și n-ascult de mama când îmi spune să nu mai vorbesc cu străinii. Nu prea știu să refuz lumea. Așa că accept invitațiile, propunerile, sugestiile altora, cu ușurință. Aș mai adăuga că sunt o persoană curioasă, în rest, n-am niciun talent deosebit. Și cred că n-ar mai fi nimic interesant de spus, sau poate doar faptul că eu nu exist, fizic.

colaj1

this is my life! sau nu…

Ceea ce vezi nu e ceea ce pare

Eu nu sunt fructul iubirii dintre două persoane de sex opus, nu sunt nici măcar urmarea unei nopți nebune de vară. Nu am avut nevoie de 9 luni ca să mă nasc, de fapt, eu nici măcar nu m-am născut. În realitate, eu am luat ființă pe 21 februarie 2014, în doar 5 minute, la ora 23:27, pe Gmail. A doua zi am început să exist pe Facebook, cu fiecare click, cu fiecare add, cu fiecare accept și cu fiecare literă pe care o adăugam profilului meu, prindeam contur. Am crescut în primele luni cât alții în ani. Prieteni, conversații, poze, like-uri, share-uri, comentarii… Apoi m-am oprit.

012

Data și ora „nașterii“

Și-n ciuda pauzei mele, prietenii mei virtuali tot mi-au trimis urări de bine în ziua aia pe care mi-am ales-o eu ca fiind specială. În doi ani mi-au scris tot felul de oameni. Mai mult sau mai puțin cunoscuți, mai mult sau mai puțin educați, mai mult sau mai puțini diplomați. Și nu m-au contactat numai de „ziua mea“.

colaj lma

LMA!

Am primit mesaje de la oameni după ce i-am adăugat sau după ce i-am acceptat în lista mea. Mi-au scris ca să mă invite la evenimente sau ca să mă roage să îi ajut cu un like, că, vorba aia, nu mă doare mâna. Mi-au scris ca să mă certe că îi promovez pe cei care se inspiră de la ei. Mi-au scris ca să mă întrebe dacă nu cumva vreau să fiu răsfățată. Mi-au scris și roboți, de 1 aprilie, ca să-mi declare dragostea (îmi pare rău, Richard, dragostea noastră a fost sortită pieirii). Dar nimeni nu a pus la îndoială existența mea în lumea reală.

This slideshow requires JavaScript.

Au existat vreo două, trei persoane care au știut de la început că eu sunt doar un cont fictiv, menit să servească unui experiment eșuat. Au existat și vreo doi oameni cărora le-am mărturisit pe parcurs adevărul și-au existat și cei ce m-au lăsat să aștept mult și bine acceptul lor virtual. Cei din urmă au fost vreo 50. Un număr rezonabil, raportat la cel al prietenilor pe care i-am adunat in lista mea de Facebook.

S-au întâmplat de toate cu contul meu. Ba chiar a fost și blocat câteva zile pentru că am îndrăznit să dau share unui material ce conținea oareșce nuditate.

Lumea e frumoasă pentru că moare

Am și murit de două ori în lumea asta virtuală, pentru c-am stat prea mult timp neconectată. Dar, chiar și atunci când profilul meu era pe moarte, când bulinuța mea verde nu mai strălucea acolo jos, în dreapta ecranului, eu tot existam pentru prietenii mei. Chiar dacă nu mai aveam semne vitale, chiar dacă nu mai răspundeam la mesaje și nu mai postam nimic, îmi câștigasem locul meu în lista de „friends“ și stăteam acolo prăfuită și stafidită.

Tot de două ori m-am și resuscitat. Da, am făcut-o eu singură. Aici resuscitarea e ca un exercițiu de grădiniță. Trebuie să potrivești pozele cu numele persoanei, contra cronometru. Dacă greșești mai ai o șansă, și încă una, și încă una… Trebuie doar să lași timpul să treacă. Până și Facebook are nevoie de timp atunci când greșești. În fond, lumea asta virtuală nu-i atât de diferită de realitatea voastră. Continue reading

Posted in Banalități, Pentru interesați | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Sunteți mai fericit acum, domnule Rus?

Sunt o lepădătură, o netrebnică, o loază… ce să mai? O golancă. De când eram mititică, tata și-a căutat un rost în viață prin țări străine. La câțiva ani după a plecat și mama. Am crescut destul de singură, dar fac prinsoare că-s mai educată și mai diplomată decât domnul Rus.

Am aflat cu stupoare noaptea trecută ce l-a dus pe dumnealui bibilica să spună pe post. Am rămas proastă! M-am enervat și mai tare când am citit în comunicatul Ministerului Transporturilor următorul pasaj: “Domnul ministru își cere scuze dacă prin formularea aleasă a jignit pe cineva, dar intențiile domniei sale au fost de a semnala o situație gravă cu care se confruntă multe familii de români, fără să-i jignească, ci chiar compătimindu-i.”

În primul rând, “DACĂ”!? Serios? Deci, dacă o fac pe mă-ta curvă trebuie să îmi cer scuze numai în cazul în care ea se simte lezată de afirmațiile mele? Altfel pot să stau relaxată și eventual să mă simt mândră de mârlănia care mi-a ieșit pe gură? Hai că-mi place!

Iar în al doilea rând, aș avea și eu o mică rugăminte:

Dragă domnule, în calitate de “ex-golancă”, actualmente muncitor pe ogoare străine vă rog respectuos să vă strângeți laolaltă intențiile și compătimirea și să vi le depozitați acolo unde nu vă bate soarele. Nu cred că interesa pe cineva părerea dumneavoastră și judecățile de valoare emise pe post, dar eu mă bucur că le-ați rostit. Așa ați învățat, sper eu, că a vă băga nasul unde nu vă fierbe oala atrage urmări neplăcute.

Pe bune, de ce v-a ros grija de mamele și copiii rămași singuri acasă? Cumva ați rezolvat toate problemele de pe agenda dumneavoastră și v-a rămas acolo niște timp numai bun de folosit în sensul ăsta? Nu e ca și cum toți aceștia ar fi venit la dumneavoastră „la zeamă de varză“, vorba zicalei. V-ați murdărit la gură anapoda.

Aș vrea să vă spun însă, că aveți dreptate dintr-un punct de vedere. 700€ s-ar putea să nu-i ajungă unei mame, cu copii la școală/facultate, pentru a supraviețui decent de la o lună la alta, mai ales atunci când trebuie să plătească și chirie. Dar de aici până la a presupune că femeia aia practică cea mai veche meserie din lume pentru a supraviețui (știu că nu asta ați vrut să spuneți) și că ai săi copii sunt niște derbedei… e cale lungă! Și totuși, ce înțelegeți dumneavoastră prin golănie? Că am așa o vagă bănuială că nu prea stăpâniți conceptul.

Stați, nu vă supărați încă!

Mi-ar plăcea să vă mai întreb, domnule Rus, dacă vă place cum a intrat presa cu bocancii murdari în intimitatea familiei dumneavoastră? Sunteți mai fericit acum că o țară întreagă vă judecă și vă arată cu degetul copiii? Și poate chiar și-au permis “să îi ureze de bine”. Vă simțiți mai împlinit când “golanii și curvele” vă plătesc cu aceeași monedă? Ah, nu? Nasol moment, domnule Rus. Dar poate așa o să înțelegeți și dumneavoastră că dacă plătiți în ruble restul nu va veni în euro.

Posted in frustrări | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Am visat!

Sursa foto: adeline rapon blog

Sursa foto: adeline rapon blog

Am visat că mi-ai lăsat un mesaj pe un frigider vechi, uitat într-o curte, acolo unde s-a născut eternitatea. Tocmai d-asta l-am și găsit așa târziu. Era ultimul loc în care m-aș fi gândit că voi întâlni o parte din tine. E drept, vorbim doar de-o sumă de reproșuri scrise cu markerul pe vopseaua îngălbenită a unei bucăți de metal defect, dar chiar și așa m-am bucurat. Credeam c-ai renunțat, în tăcere… așa cum obișnuiai tu să faci. Pentru că, da… Știm amândoi că e mai ușor să nu spui nimic decât să ceri explicații și să riști nerăspunsul celuilalt.

Dar tu mi-ai scris… pe un frigider vechi, undeva într-o curte uitată de lume, acolo unde s-a născut eternitatea.

Și poate nici nu sperai s-ajung vreodată acolo, iar eu nici nu mă așteptam să dau de o așa surpriză, dar uite că totuși s-a nimerit… M-am trezit înlemnită în fața literelor strâmbe și am simțit cum fiecare cuvânt citit își înfige colții în coapsele sufletului meu. Am văzut cum propozițiile lasă-n urma lor dâra durerii mele mute. Mi-am înghițit întrebările și am lăsat vântul să-mi poarte tăcerea spre nicăieri-ul nostru.

Să știi!

Să știi că tot în vis aveam ceva notat pe încheietura mâinii drepte. Nu-mi amintesc exact ce-a fost, dar știu că s-a imprimat obraznic pe propria-mi piele. Cred că erau patru cuvinte. Un soi de rezumat al indignării tale primitive pe care l-am purtat cu mine fără drept de apel. Prin urmare, l-am împărtășit cunoscuților noștri, sub formă de pedeapsă.

Te-au judecat nedrept! Te-am judecat și eu cu ei și am conchis că poate într-o zi vei înțelege. Zadarnic… A fost doar un vis.

Nici azi tu nu mi-ai scris pe frigiderul vechi, uitat într-o curte, acolo unde s-a născut eternitatea.

De dimineață m-am trezit îngânând o melodie demodată. Am plâns! Pe încheietura mâinii drepte nu am nimic…

Posted in frustrări | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Singurul om căruia Moartea a vrut să-i fure pantalonii

1545066_724050197614798_1086152934_n

Sursa foto: arhiva personala

Mi-a deschis ușa. „Să nu te sperii că o să vină ambulanța și poliția și fata lui. A murit…“

Am înlemnit. Pe jumătate ridicată din pat, cu ochii încă lipiți de somn, am simțit cum mă cuprinde teama. A fost aici, a trecut printre noi și a plecat cu el. Deci așa se întâmplă… în deplină liniște.

M-am așezat înapoi și mi-am tras plapuma peste cap. Aș fi vrut să fie totul doar un vis. Aș fi vrut să cad într-un somn adânc și să nu aud nimic în următoarele ore, dar n-a fost așa. Am auzit tot. Și apelul dat la 112 și convorbirea prin care o anunțau pe mama, apoi discuția cu medicii de pe ambulanță, cu poliția cu legistul și cu rudele. Aceeași explicație repetată încă o dată și încă o dată…

„Aseară era bine. A mâncat cu mine, și-a luat pastilele, mi-a spus că-l doare tare mâna. Am fost la el peste noapte de două ori: se văita de mână. Prima dată la două, apoi la patru și când m-am dus la opt să-l trezesc să mergem la medic era mort. Era rece și fără puls. La patru am vorbit cu el. L-am auzit vorbind singur în cameră și m-am dus să-l întreb ce se întâmplă. Mi-a zis că a intrat un hoț în casă și i-a furat geaca și pantalonii. Erau acolo, pe scaun. I le-am arătat. Nu furase nimeni nimic.“

Tatei i se simțea remușcarea în glas. „N-am mai trecut niciodată prin asta, nu știam ce urma să se întâmple. N-a vrut să ma lase să sun la salvare. Eu ce era să fac? Să-l duc cu forța?“. Căuta parcă să se scuze, deși nu era vina lui. Ditamai dulapul de om tremura ca o piftie și-i jucau lacrimile-n ochi. A plâns, a plâns mai mult și mai sincer decât au plâns ai lui. Repeta parcă mai mult pentru el decât pentru ceilalți: „N-am avut ce să-i fac. Era rece și fără puls.“

În capul meu vâjâia o singură replică: „Mi-a zis că a intrat un hoț în casă și i-a furat geaca și pantalonii. Erau acolo, pe scaun. I le-am arătat. Nu furase nimeni nimic.“ Cine era la el în cameră la ora aia? Oare la ora patru își vedea Îngerul Morții? Dar Moartea n-avea ce face cu pantalonii lui. Ea l-a luat așa cum l-a găsit, doar în izmene. Să îi fi explicat atunci că sufletul lui nu mai are nevoie de haine? S-a dus de bunăvoie sau l-a luat cu forța? Să îi fi spus și el că vrea să o aștepte pe mama?

Stau cu plapuma în cap și îmi doresc să se termine totul cât mai repede. În casă e forfotă. Au ajuns medicii de la ambulanță și poliția. Nu se poate stabili cauza morții așa că așteaptă legistul. N-aș vrea să mai ies niciodată din cameră. Îmi sună telefonul. E mama. „Da!? Sunt în cameră la mine, nu ies de aici. Nu vreau să ies, nu vreau să văd nimic. LASĂ-MĂ-N PACE! Tata vorbește la telefon. Nu, n-a terminat de vorbit! AVEM UN MORT ÎN CASĂ, D-AIA VORBEȘTE ATÂT! Te sună el când termină. Nu mai suna tu! Îi spun. PA!“ Ce-am făcut? Mi-am pierdut cumpătul când nu trebuia. Și mama plângea. Pentru ea conta cel mai mult. Pentru ea a fost acolo când alții n-au fost, măcar cu o vorbă bună…

A ajuns fata lui. Între medici, poliție și telefoane nu se mai înțelege mare lucru. E gălăgie și mai răsare câte o replică. Se cer explicații. „Azi avea programare la medic, la 3 medici. Nu ne-am văzut de Regi (sărbătoare de-a lor), dar îi promisesem că azi îmi petrec ziua cu el. Urma să luăm masa împreună și să o vadă pe fiică-mea și uite ce s-a întâmplat…“ Unul din băieții lui sună la ușă. Intră, salută distant, trece de poliție și merge să-l vadă. În cinci minute e din nou la ușă. O strigă pe sor-sa și ies din apartament să vorbească. Totul se petrece pe repede înainte. Pleacă fără niciun la revedere, fără măcar să lase vreo urmă că a fost aici. Legistul întârzie.

Ușa se deschide iar. E tata. Mă întreabă dacă vreau ceva să mănânc. „Nu pot acum! O să ies să-mi fac o cafea.“/ „Să te îmbraci frumos“, mi-a spus. Hm… câteodată mă sperie obiceiurile astea mărunte. Le avem gravate pe creier și ne ies pe gură chiar și în cele mai nepotrivite momente. Era încremenit de spaimă. Tocmai îl găsise mort pe omul pe care-l avea în grijă de mai bine de un an, avea de dat explicații și de trecut peste șoc, dar n-a uitat să-mi menționeze să nu ies din cameră în pijamale. Era important să pun ceva frumos pe mine. Să nu mă vadă lumea așa…

Stau în bucătărie în fața aparatului de cafea, cu ușa închisă – așa cum mi-a indicat unul dintre oamenii legii care stau de pază la noi în sufragerie. Sunt încremenită și nu știu cum de am prins curaj să ies. Eram mai în siguranță la mine-n pat. Totuși, e bine și cu ușa închisă. A ajuns legistul. Nici el nu zăbovește. Intră în camera mortului, observă și iese. O să vină echipa să ridice cadavrul. Polițistul strigă la mine că pot să ies din bucătărie, dar eu nu vreau să ies. Eu îmi aștept cafeaua și stau foarte bine acolo, singură. Nu vreau să văd pe nimeni, însă e prea târziu.

Nici nu realizez când am ajuns să vorbesc cu fiică-sa. Mă întreabă dacă am vorbit cu el seara. Cum se simțea, ce i-au zis medicii mamei când a fost ultima oară cu el consult… M-a zăpăcit cu întrebări, mă bâlbâi, mă uit în ochii ei și văd câteva lacrimi reținute și griji. Ce aș putea eu să-i spun? Că eu nu îl plăceam deloc pe tatăl ei? De ce ma simt vinovată pentru asta? Nu-l plăceam, dar niciodată nu mi-am dorit să îl văd mort. Era o pacoste, dar mama îl iubea ca pe tac-su. Era o pacoste asumată. De ce am un nod în gât și îmi vine să-l plâng?

Lucrurile s-au mai liniștit. Între timp, corpul mortului a fost ridicat. Mai apar niște rude. Lumea discută detalii despre înmormântare sau incinerare, ultimele dorințe și loc de veci. Îl vor duce în sat, lângă tatăl său. Mă țin de cana de cafea și mă uit în jur. N-o să-l mai văd niciodată intrând în casă cu pași mărunți și anunțând starea vremii: „Uf, e așa frig afară!“ sau „E urât, plouă!“ sau „Doamne, ce căldură! Te sufoci, nu alta.“ N-o să mă mai enerveze niciodată când în mijlocul mesei o să-mi ceară să mă ridic să-i aduc apă sau să-i dau sarea. N-o s-o mai pună pe mama pe drumuri în mijlocul nopții. Atunci, de ce îmi pare rău?

De când l-am cunoscut i-am negat orice gram de afecțiune, l-am evitat cât am putut de mult și uneori chiar i-am vorbit urât. M-am certat cu ai mei din cauza lui, mi-a crescut tensiunea de fiecare dată când mi-a pus întrebări prostești despre români și România și i-am urât din prima clipă năravul de a transforma părerile în afirmații. În ciuda tuturor acestor lucruri… începuse să-mi fie drag. Îl poreclisem nea Pulică, îmi făceam griji pentru el atunci când nu era de față, o certam pe mama când îl lăsa de capul lui și zâmbeam mai mult pentru mine când îl vedeam fericit.

Trăise vremuri despre care eu auzisem doar povești, nu era prea isteț, dar avea entuziasmul omului de la țară. Era mândru foc când își cumpăra câte un chilipir sau când prindea cine știe ce ofertă la frizerie. Avea curiozități copilărești și visa la ziua când o să viziteze și el România. Poate cel mai important lucru era că o iubea mult pe mama. Doar pentru asta își câștigase parte din respectul meu.

Se bucura de momentele în care îi vorbeam și aveam răbdare să îi explic lucruri. Îmi promisesem mie că o să încerc să mă port mai frumos, dar mă enervam prea tare de fiecare dată când îi dadea mamei false speranțe că o să o ajute cu nu știu ce afacere și-mi uitam promisiunea. Mă enervam pe el, pe naivitatea mamei, pe viață, pe copiii lui care-și aminteau de el doar atunci când venea vorba de testament. Am văzut în viața asta câini mai iubiți decât era el iubit de cei ce îi purtau sângele-n vene.

Am de la el două brelocuri, un pix, un ceas și câteva amintiri. Cea mai simpatică e cea a zâmbetului său tâmp ce-i apărea pe mutră când o vedea pe mama fericită. El n-o să știe niciodată asta, el n-o să știe niciodată că mi-a fost drag, până la urmă…

Posted in Pentru interesați | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Cea mai iubită dintre pământeni

IMG1910

Sursa foto: arhiva personala

Azi scriu. Azi scriu din nou despre mine, pentru că despre mine nu trebuie să caut informație pe net și nici să frec surse la cap doar, doar mi-or spune ceva. Când scriu despre mine sunt doar eu, fără pretenții de ziarizdă licențiată. Azi, 29 decembrie 2013, mă auto-declar public cea mai bogată și cea mai norocoasă persoană din lume.

Pentru că…*

În momentul ăsta viața mea nu e prea roz. Acum câteva luni am lăsat tot și am plecat. Am coborât până la zero și am hotărât să urc din nou, dar de astă dată mai bine, mai frumos, mai departe, mai altfel. Sanchi! Mie nu-mi ies niciodată planurile așa că ar trebui să zic mersi dacă ajung din nou acolo unde am fost. Un singur lucru e cert. Ăsta e anul meu. Anul în care sunt obligată să stau cu mine și să mă cunosc așa cum au avut ocazia să mă cunoască ei.

Cea mai mișto chestie pe care am descoperit-o până acum a fost faptul că sunt o persoană bogată. E ceva mai mare și mai gras decât „El Gordo“ al loteriei spaniole. E o treabă pe care unii o privesc superficial și alții nu o descoperă niciodată în viața asta. Am parte de prietenie adevărată. Am cei mai frumoși și speciali prieteni din lume și oamenii ăia mă iubesc fără frontiere. Mă păstrează în inima și în creierul lor chiar și după luni bune în care nu ne-am văzut sau în care am vorbit mai mult sau mai puțin. E cel mai frumos cadou pe care l-am primit anul ăsta.

Habar n-am cum am reușit eu să le câștig dragostea și să îmi rezerv un loc în viața lor chiar și în lipsă, dar îmi place. Treaba asta mă face să mă simt cea mai importantă persoană din lume. Asta pentru că ei (vor știi ei care sunt când vor citi acest text) sunt niște oameni minunați, sinceri, talentați și cu suflete mari. Sunt tipul de persoane pe care nu le întâlnești prea des în viața asta. Sunt oameni care au așteptat răbdător ca eu să deschid ochii și să îi privesc în suflet. Și Doamne ce răbdare de fier au avut…

Clasic, dar înfiorător de fain

Azi am primit scrisori de la ei. Scrisori doar pentru mine. E prima dată în viața asta când primesc scrisori doar pentru mine. Ei și-au făcut timp și mi-au scris de mână cele mai frumoase lucruri. Am plâns și am râs și am cunoscut cele mai ciudate și plăcute stări. Să primești și să citești o scrisoare în secolul vitezei și al tehnologiei este cel mai bizar lucru care ți se poate întâmpla. Bucata aia de hârtie nu poartă cu ea doar scrisul și mesajul expeditorului. E plină de emoții. Și poate nu mă vei crede pe cuvânt până nu vei descoperi tu singur că așa este. Și sincer, îți doresc să o faci și să te bucuri de experiență.

Am un sfat pentru toți cei care citesc aceste rânduri: când faceți un cadou cuiva special, luați o foaie și un pix și scrieți de mână ce vă trece prin cap și prin suflet. Să te chinui să înțelegi cuvântul înghesuit de la capăt de rând sau să citești cu teamă că s-ar putea să nu înțelegi ce scrie în continuare este senzațional. Vă spun că o să înțelegeți și cel mai indescifrabil scris din lume dacă cuvintele alea vin din suflet pentru voi.

… prieteni*

Pe lângă scrisori am primit azi părți din prietenii mei de acasă. Câți dintre voi ați primit în ultima vreme părți din oameni? Câți dintre voi v-ați simțit iubiți cu adevărat? Eu sunt aici fără prieteni. Sunt departe, într-o țară străină, într-un oraș mare, unde românii și România nu au o imagine onorabilă. Mă lupt așa cum pot și cum știu cu preconcepțiile și cu prostia altora, cu problemele mele  personale și cu problemele financiare ale familiei. Și în ciuda acestor lucruri urâte sunt cea mai norocoasă fată din lume.

Azi sunt cea mai iubită din univers și nimeni nu poate să-mi fure acest titlu. Azi m-am umplut de dragostea celor mai faini oameni. A venit așa… pe nepusă masa. Am primit-o într-o valiză mică, venită tocmai de acasă, din România. Nici n-am apucat să deschid bine fermoarul și a și dat năvală la mine în suflet. Mi-a ajuns până în măduva oaselor. E peste tot.

Mi-ar plăcea să găsesc cuvintele potrivite pentru a le transmite și eu cât de tare îmi lipsesc și cât de plin îmi e sufletul de ei în fiecare zi, dar până acum nu s-a inventat nici măcar alfabetul pentru asta. Le transmit doar că în preajma lor, pentru mine, fericirea nu e doar „un cuvânt de dicționar“.

Posted in frustrări | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Suge-o!

Mă mușcă de ureche, îmi apasă pometele stâng, se duce spre maxilar și se oprește în dreptul bărbiei.  Simt cum îmi vâjâie capul. De trei zile mă urmărește peste tot. Pe drum, în somn, pe budă… nu e chip să scap. Același joc: ureche, ochi, maxilar. Îmi mănâncă simțurile bucată cu bucată.

Sunt pe drum, mă grăbesc să prind metroul, ascult acordeonul tiganului bătrân care colorează diminețile pe ruta lui 6. Zâmbesc scurt pentru că e acolo lângă mine și mă înțeapă ca să-mi amintească asta. Mergem la braț. Futu-i morții mă-sii de viața! De-aș putea să mă pierd în mulțime. Aș arunca ghiozdanul, mi-aș scoate ghetele din mers și aș fugi până mi-ar ieși sufletul pe gură. Total inutil, e deja în mine.

Sunt în pijamale. Miros a arsenic. Mă ascund sub plapumă și îmi afund capul în pernă. E lângă mine. Nu mai suport. Îmi vine să urlu: ieși dracului din patul meu! Îmi vine să-mi scot ochiul și să i-l ofer: ia-l și pleacă! Lasă-mă! Mă întorc de pe o parte pe alta. Aaah, urechea, maxilarul… nu mai vreau! Se învârte totul în jurul meu și nu mai văd bine. Caut sticla cu apă. Da, pastilele, unde sunt pastilele? Vreau să dorm!

Le-am încercat pe toate. M-am îmbălsămat cu usturoi. Duhnesc de la o poștă. Cică usturoiul suge durerea. O suge pe mă-sa! Pe mine nu mă slăbește de nicio culoare. Îmi crapă capul. «Ai noroc că azi e duminică, curvă sadică!» Am noroc că usturoiul ăsta chiar suge. Sau poate e calmantul… sau poate s-a săturat zdreanța și a luat o pauză și acum respiră și nervul meu și respir și eu cu el.

Mă fute o carie, o suge un usturoi!

Posted in frustrări | Tagged , , , , , , , , | 2 Comments

Cât de Roșie se vede România de la Madrid – #rosiamontana (și de ce m-aș implica eu)

999773_653435638009588_1033268864_n

Foto: igu (vezi link mai jos)

Foto: Cristian Vasile

Licăre o urmă de speranță la București. Se vede până la Madrid dacă te uiți… pe Facebook. Aici televiziunea nu dă nimic, ziarele nu scriu. Aici se plânge pentru că Tokio le-a furat Olimpiada. Se vorbește de Siria, Brazilia, Obama și Putin, dar acasă, în România, se întâmplă un lucru de care doar un român s-ar putea minuna. Se întâmplă un oarecare gest de solidaritate, lumea iese în stradă în număr din ce în ce mai mare pentru Roșia Montana. Părinți, copii, bunici și nepoți strigă #Unitisalvam #RosiaMontana!

Am urmărit zilele astea protestul pe Facebook. Când totul era organizat la nivel de Event, am gândit sec: Uite generația Facebook! Iar se umflă că protestează cu miile și se strâng trei bărzăuni la Universitate. Salvați pe dracu, măi băieți! Aveți voi timp liber și na… e cool să mergi la proteste, să dai check-in, să arunci cu poze în stânga și-n dreapta pe platformele sociale ca să vadă prietenii și părinți că ești un rebel, ești revoluționar în devenire, lupți pentru o cauză.

La început a fost scepticismul

Prima zi de protest: prietenii mei virtuali își făceau bagajul. Pancarte, ambiție, hăinuțe adecvate și bentițe tricolore, poze din metrou, din tramvai, de pe drum, statusuri. Eram mai mult decât curioasă. După atâta tam-tam așteptam minunea. A venit. Vreo 4000 de oameni, după cum scriau băieții de la Casa Jurnalistului. Wow! Hai că asta e bună, dar cât o să-i țină? Trei zile? O să se întâmple ca în iarnă când au rămas din ce în ce mai puțini, iar când mâna de amarâți înghețați s-au plictisit să fie ignorați au plecat acasă.

Dar „hipsterii“ (cum au fost numiți) nu au plecat. Și au venit și a doua zi, și a treia și eu am început să ridic sprânceana. Protest tânăr, frumos, fără violență. Generația Facebook poate să iasă din casă în număr mare, generația Facebook ocupă piețe și bulevarde. Mă întrebam dacă ei realizează că protestul e în zadar. Banii s-au dat, afacerea e ca și terminată, asta e, așa e la noi! Nu credeam că se mai poate face ceva, dar, dacă aș fi fost acasă, din ziua cu numărul 3 aș fi ieșit și eu în stradă să susțin mișcarea, să strig #uniti #salvam #rosiamontana! Pe mine m-au cucerit. M-au făcut să sper.

Există speranță pentru că Speranța moare ultima

Eu: Băi, există vreo șansă pentru protestul ăsta? 

El: Băi, nu știu! Aparent ar exista una mică.

Între timp, oamenii se tot strâng, în fiecare zi mai cuceresc o piață sau un bulevard și nu doar în București, ci peste tot în țară: „Ieșiți din casă / dacă vă pasă!“. Mai cuceresc câte un sceptic ca mine, mai câștigă încrederea altor sute sau mii de „naivi“ frumoși, mai stârnesc reacții: „Extraordinar, dar când e meci câți ies din casă? Și ca să vadă un brad de tablă câți ies din casă? Și la nu știu ce eveniment…“ și tot așa. Pentru unii nimic nu-i bun. Ba că sunt prea puțini, ba că nu-s suficienți, ba că sunt prea proști sau retardați, ba că habar n-au pe ce lume trăiesc și că nu știu exact pentru ce au ieșit în stradă.

Sunt prea puțini? Ieși din casă, mergi și tu alături de ei. Dacă ieși tu poate o să iasă și mama și tata și vecina de la 3 și prietenii tăi și prietenii prietenilor tăi și uite că o să ajungeți să fiți suficienți. Sunt prea proști, retardați și habar n-au pe ce lume trăiesc? Aparent tu ești mai răsărit și mai informat. Trage pe tine o pereche de nădragi, pune în picioare niște pantofi comozi, ia o geacă (am auzit că e frig în țară) și mergi și explică. Intră în mulțime și vorbește cu lumea. Deschide-le ochii. Despre ce e protestul? De ce sunt în stradă? Ce câștigă România din afacerea asta? Deschide și tu ochii și vezi de ce e mai bine să faci ceva decât să nu faci nimic. E ușor să nu te implici, dar să pui etichete și să arunci cu insulte.

Ce facem cu informația

Au fost 8 zile de proteste ce s-au extins în toată țara și sigur vor mai urma. Au curs sute de fotografii, sute de statusuri și de păreri, zeci de articole despre Roșia Montana și despre protest. Pe toate le-am urmărit online de la peste 3.000 de km distanță. Prieteni, cunoştinţe, jurnaliști și fotografi m-au ținut la curent cu tot ce s-a petrecut în țară de la începutul lui septembrie și până acum. N-am avut nevoie de televiziuni sau ziare. Informația e la un click distanță pentru mine, dar cum ajunge informația la cei care nu se înțeleg bine cu click-ul sau cu internetul?

Cineva îmi spunea ieri (pe 8 septembrie) că e ziua mineritului și că, în timp ce în țară sunt proteste și marșuri, la Roșia Montana se sărbătorește cu mici și bere. Eu întreb: tu, dacă ai fi un om simplu, ai fi îngrijorat când ar veni la tine un domn bine, îmbrăcat frumos, care îți garantează că peste foarte puțin timp problemele tale vor dispărea, vei avea un loc de muncă, bani și totul o să fie ok? Ți-ai face probleme dacă ai vedea la televizor ceva vag despre un protest… că sunt niște unii în București, că Ponta, că Băsescu, că posibil referendum, că uite și niște maidanezi… Futu-le muma-n cur, de hoți!

Pentru un om simplu, ce e greu de înțeles mai bine nu e băgat prea mult în seamă. Important e să ajungă banul și la el și să aibă ce pune la copil pe masă. Să nu mai trăiască cu grija zilei de mâine. Nu toți oamenii au școală, nu toți dintre cei cu școală sunt interesați să afle ce se întâmplă exact și să le explice și altora. Nu toți sunt informați corect și complet, dar tu ce faci când tăcerea e de aur?

„Mai bine hipster decât indiferent“

Numărul protestatarilor a crescut uimitor. De la 3-4000 la aproximativ 15.000. Încă nu e ca la meci, dar e un început frumos și promițător. Tu ai vreun motiv să nu te alături hipsterilor? N-au fost violenți. Deci poți să ieși din casă cu încredere. Exclus amendă+bătaie. Personal n-aș susține și nici n-aș merge la o manifestație violentă. Au avut în mijlocul lor copii și bunici și chiar o mireasă. Tot ce au afectat a fost traficul și vânzarea roșiilor în magazinele din zonă. Până și jandarmii sunt acum de partea protestatarilor. E o complicitate plăcută acolo în stradă.

Dar există și părți urâte: „Am fost peste 10.000. Am strigat la unison și am bătut din sticle împreună. De o săptămâna presa zice că suntem ba niște hipsteri drogați, ba niște tineri confuzi, ba că stăm pe banii luʼ mami și luʼ tati, ba că nu știm unde e Roșia pe hartă. Au zis că suntem 200 când eram 2.000. Au spus că instigăm când eram pașnici. Mi-e milă de colegii de facultate care n-au unde să facă presă adevărată, sunt mândru de noi și de voi. Am, în sfârșit, respect sincer pentru București“ #rosiamontana – Ăsta e doar un exemplu. Astfel de exemple vorbesc de la sine.

„Ieșiți din casă / dacă vă pasă“

Eu cred că se poate, eu cred că sunt mai mulți oameni deștepți în stradă decât ne place să credem. Dacă oamenii ăia au ieșit în stradă cu argumentele la ei sigur vor găsi o cale de a-i ghida și pe restul, de ai lămuri pe parcurs. Poate e trist, dar în război ai nevoie și de naivi curajoși. În situații din astea nu mai contează cât ești de deștept, contează cât de mare e armata. Nu poți să bagi Rusia în lipituri dacă trimiți la luptă doar comandanții armatei.

Poate credeți că nu vă afectează direct ceea ce e pe cale să se întâmple la Roșia Montana, dar nu doare să puneți mâna să citiți măcar puțin despre subiectul ăsta, sau să întrebați pe cineva care a citit deja, sau care a scris și știe. Sigur veți găsi argumente suficiente să ieșiți din casă și să vă alăturați naivilor frumoși din centru Bucureștiului. Cred că e important să știți, voi cei care ieșiti în stradă, că sunt oameni departe care cred în voi și care speră că n-o să renunțați. Noi vă dăm Like și vă suntem aproape cu gândul: #unitisalvam #rosiamontana!

Posted in Banalități, Pentru interesați, se vrea a fi jurnalism | Leave a comment

Inundații

1146455_642330515786767_2032266077_n

Sursa foto: arhiva personala

Plouă. De cinci săptămâni plouă aproape în fiecare zi. Încep să mă obișnuiesc cu ploaia.

12. Un drum încurcat și greu de parcurs printr-o clădire cu prea multe ferestre. Stă sprijinit și mă urmărește cu privirea. Îi fac semn că e timpul să plece, întorc capul și dau cu ochii de mine. Mă privesc din mers în geam. Stă să plouă. Merg din inerție. Hai, curaj!

„Alo!? Da, am ajuns. Aham, n-au fost probleme. La naiba, nu? Poate data viitoare. (Plouă) Mhm, stai că vorbește o duduie peste mine! Da, a terminat acum. Mersi, hai că ne mai auzim. Pa!“

Sunt în aer. Mă împing în scaun. E incomod. Aș vrea să trec prin el și să ajung în alt loc, în locul meu preferat. Stau între el și ea, ambii trecuți de prima tinerețe. Urcăm și coborâm. Ea privește pe geam ca și cum ar vrea să bage în bagaj fiecare luminiță pe care o vede. Îi sclipesc ochii. „Ce frumos se vede!“. Zâmbesc scurt. Las capul pe spate, închid ochii și respir adânc. El doarme chinuit. Pare îmbătrânit prematur. Are fruntea brăzdată de riduri adânci, pielea zbârcită. A pierdut lupta cu timpul, dar se întoarce în tranșee. Mai are de purtat războiul cu viața. Mi-e cald. Afară stă să plouă!

Înapoi pe pământ. E întuneric, trecut de miezul nopții. Un sens giratoriu, încă unul. Încep să recunosc drumul. Încă puțin și ajungem. Scot telefonul: „Am ajuns întreagă :)“ Trimite. Aerul e încărcat. O întrebare, două întrebări, multe întrebări. Pierd șirul. Văd blocul. Gata. Vreau doar să dorm. Plouă.

Lumină-întuneric-lumină. Doi ani schimbă multe, te schimbă mult. Aceleași forme, alt fond, alte circumstanțe. Panică!? Aici nu e niciun buton roșu, nu e nicio ieșire de urgență. Aici e doar ploaia. Fugi, vrei să te ascunzi? De ce? Zâmbește. Asortează ceva frumos cu zâmbetul ală și mergi încet. Așa e la paradă. Privește atent, găsește repere. Data viitoare o să fii singură.

Stângul-dreptul-stangul. Disciplină. Zâmbesc și merg pe drumul indicat. Evit să am păreri. În fața unei scări de bloc stă un bărbat. Își aprinde o tigară, vorbește singur. Cu voce tare, o-njură pe „nenorocita“ care l-a lăsat fără nimic. Îl privesc cu coada ochiului. Are până în 40 de ani. „Curva aia“ a plecat cu tot cu mințile lui. Mai are un bagaj mic, îndesat atent într-o sacoșă de rafie. Stă să plouă.

Aici nu e, aici nu e… și nici aici. Nu e nimic! Deschid fiecare sertar, îl șterg și îl umplu cu lucruri. Caut cu disperare ceva care nu e aici. Dacă „curva aia“ cheamă la ea și mințile mele? Cine era bărbatul ăla? De ce umplu eu sertare care nu-mi aparțin? Nu-i locul meu aici, nu mai e locul meu nici acolo, nu mai e locul meu nicăieri. Unde sunt mințile mele? Cine sunt eu?

Sunt copilul de 15 ani rămas singur acasă, sunt studenta care pierde nopțile inutil, sunt femeia care se teme de angajament, sunt la capătul puterilor, dar la început de drum. Am un bagaj mic, scos din sacoșa de rafie și îndesat în sertare ce nu-mi aparțin. Caut, pierd, sper! Visez că o să fie bine. „Aveți ceva la dumneavoastră, doamnă?“ Plouă!

Am o urmă de identitate. Un colț al meu, sertarele mele. Fac transfer de lucruri. Am 30 de secunde de fericire. Am amintiri. Am oameni târâți după mine și îndesați în suflet. Am tot și-n 30 de secunde nu mai am nimic. Merg pe un traseu sinuos. Sus-jos! Până când? Până când?

Ce faci?

Mmh.. bine🙂, dar știi ce? Ia mai du-te dracu! Ba nu, îmi pare rău. Nu te duce. Mai stai cu mine, te rog!

M-am rătăcit. M-am rătăcit pe mine-n mine. Cum mă aduc înapoi? Mă agăț de tine și urlu: Ajută-mă! Nu vezi cum plouă de atâta timp? Nu vezi că nu mai e nimic? Sunt inundații!

Mă iei de mână și în drum spre geam îmi spui: Drăguță, ar trebui să stingem Soarele puțin. Se topeşte Planeta.

Posted in Banalități, frustrări | Tagged , , , , , , , , , , , | 2 Comments