Online-ul ne mănâncă de vii

Graba mileniului III a prins presa din urmă. Secolul vitezei deteriorează bucăţică cu jurnalismul şi transformă ziariştii în hiene, cu sau fără voia lor. Unii ajung sălbatici care-şi dau în cap pentru fiecare nemulţumire, frustrare sau posibilă nedreptate.

Am cunoscut şi oameni geniali care-şi menţin trează pasiunea şi scriu texte excepţionale şi oameni scârbiţi de mocirla în care se scaldă mass media în momentul de faţă. Ceea ce mă dezgustă cel mai tare e că răutatea unora depăşeşte cu mult limita decenţei.

Noi ăştia tineri din breaslă ne luptăm cu un monstru: Online-ul. E rapid, e viclean şi schimbă tabăra când ţi-e lumea mai dragă. Se hrăneşte cu afişări şi unici şi merge întotdeauna lângă cei care-i oferă o masă mai plină. Regula războiului e simplă. Adu-i cât mai multe ofrande zeului Online şi el te va declara învingător. Vei urca pe podium şi vei primi mult dorita cunună de lauri.

Ceea ce uităm noi în frenezia bătăliei este faptul că nu putem câştiga războiul ăsta singuri. Uităm că fiecare armată are nevoie atât de soldaţi iscusiţi, dar şi de proşti curajoşi care sunt dispuşi să-şi dea viaţa ca să-ţi apere spatele. Uităm de sacrificiul comun pentru binele majorităţii şi involuăm.

Redevenim barbarii care pândesc după colţ pentru a crăpa ţeasta celui care-şi târăşte prada spre peşteră. Nu vrem prada pentru noi, ci pentru a o jerti în numele zeului şi pentru a-i arăta divinităţii cât de devotaţi suntem noi în comparaţie cu ceilalţi. Căutăm aprobarea monstrului care ne aduce în starea asta de degradare şi ne aşteptăm cuminţi premiul, visând la coroană.

Nu ne amintim că jurnalismul e o muncă în echipă. Nu ne mai interesează rezultatul echipei şi luptăm pentru laude proprii, pentru un bravo sau o mângâiere părintească pe creştet. Un simplu „extraordinar!“ sau o remarcă de genul „un text de excepţie, felicitări!“ ne lasă coarnele să crească în voie şi avem impresia că toată lumea e a noastră.

Ne urcăm pe un postament şi privim de acolo în jur, mânjind în stânga şi-n dreapta cu noroi, crezând că e dreptul nostru să le dăm în cap celor care nu sunt la fel de buni. Săpăm groapa celui de lângă dintr-un orgoliu prostesc. Buboiul explodează când sunt toţi băgaţi în aceeaşi oală, a jurnalismului.

Atunci simţim că trebuie să facem ceva pentru a îndrepta nedreptatea asta. Deschidem gura şi urlăm cât ne ţin plămânii: Nu sunt „quality“, promovează presa tabloidă, sunt superficiali şi fac mai multe vizualizări cu articole de căcat. Luăm condeiul şi să le dăm în cap. Le urmărim fiecare greşeală, îi monitorizăm şi îi arătăm cu degetul ca pe ultimii leproşi ai planetei, sperând că lumea nu-i va mai citi.

Cu siguranţă ăsta e modul prin care toţi îţi vor da seama cât de valoroşi şi talentaţi suntem noi şi ne vor venera textele ce băltesc de „quality“. Noi suntem adevăraţii jurnalişti, restul sunt doar nişte falşi profeţi.

Nu ne-a învăţat nimeni că meseria asta are nevoie atât de articole serioase cât şi de cele de fapt divers. Nu ne-a spus nimeni că publicul e „multicolor“ şi vrea de toate, de la felul întâi până la desert.

Am dedus în schimb că presa de scandal e de căcat pentru că e citită de inculţi, care se bucură la ţâţe, craci şi dudui dezbrăcate. Că tabloidul nu e treabă serioasă şi munca triştilor angajaţi acolo nu merită respectul zeilor care fericesc muritorii de rând cu nectarul scrierilor lor.

Ne mâncăm între noi de vii. Suntem egoişti şi egocentrişti, vrem pe postament cu orice preţ şi transformăm munca de echipă în luptă pentru supravieţuire. Nu mai e loc în presă pentru toată lumea. Suntem în proces cu breasla şi vrem moartea celor slabi de înger, care cad în patima tabloidului. Doar cei mai buni vor câştiga şi vor lupta în continuare pentru primul loc.

Nu ne dăm seama că în stilul ăsta nu câştigăm nimic, ba dimpotrivă, pierdem respectul celor din jur şi al cititorului nostru. Nu devenim mai buni sau mai apreciaţi când îl călcăm în picioare pe cel de lângă noi şi nici nu primim un premiu atunci când acuzăm de imbecilitatea vreun coleg de breaslă.

„Lumea este un teatru care tinde spre bordel“, iar dacă spectacolele noastre sunt mai bune nu vom duce lipsă de spectatori şi nici de aprecieri.

Patriotism

Text conceput pentru tema unui “copchil” de clasa a VII-a sau a VIII-a (nu mai ştiu exact). Materia: Cultură civică. Se vrea a fi un referat despre patriotism. Compoziţie proprie, dar fără diacritice. Citiţi şi minunaţi-vă.

 

Patriotismul este definit in dictionar ca find un sentiment profund de dragoste si devotement fata de patrie si popor. Eu, personal, cred ca patriotismul, in adevaratul lui sens, nu se poate exprima in cuvinte.

Crestem si invatam sa iubim locurile in care am crescut. Ne atasam de casa parinteasca, de o jucarie preferata, de oamenii apropiati. La fel se intampla si cu tara. Invatam limba materna, traditii si obiceiuri, cunoastem locuri noi si oameni noi si cream legaturi emotionale cu acestia. Ajungem sa fim mandri ca apartinem unui popor si ca locuim impreuna sub aceleasi granite.

Suntem educati atat acasa cat si la scoala sa ne respectam tara. Acest respect vine in urma faptului ca invatam de mici sa o iubim. Un adevarat patriot simte intotdeauna “dorul de casa” si nu isi va putea gasi un alt loc mai sigur pentru el, in nicio alta tara. La fel, nu se va rusina niciodata sa isi recunoasca originea, ba chiar va fi mandru de ea si va lupta pentru interesele tarii sale.

A fi patriot inseamna si a avea constiinta faptului ca apartinem aceluiasi popor, pe care trebuie sa il respectam, sa il iubim si sa luptam pentru interesele lui. Acest lucru presupune si sa ne acceptam identitatea noastra de cetateni, dar in acelasi timp sa ne urmam idealurile mostenite de la stramosi.

Patriotismul reprezinta pentru orice persoana identificarea acesteia cu tara din care face parte si acceptarea tarii ca parte din propria fiinta. Trebuie sa invatam sa dezvoltam acest sentiment pe tot parcursul vietii si sa fim devotati si recunoscatori patriei noastre pentru tot ceea ce ne ofera.

Târg şi târguială cu jurnalişti

Text scris de ceva vreme (pe când vindeam mărţişoare şocante)

 

Între flori tricotate şi cozonaci jurnaliştii nasc mărţişoare vii. M-am strecurat şi eu printre ei şi mi-am înfipt mândră în piept mărţişorul cu ziarizdă. Să vindem, deci! Acesta e scopul. Taraba cu „breaking news” stârneşte tot felul de feţe, unele încântate, altele dezgustate de atâta „şoc” şi „senzaţional”. Lumea trece pe lângă stand, câţiva se opresc şi privesc de la distanţă. Un domn de vârsta a doua îndrăzneşte şi se apropie.

Vă dăm un şoc ieftin?

Nu.

Un senzaţional?

Nu.

Un breaking news?

Nu. E plin de ele peste tot. Să le mai purtăm şi ca mărţişoare?

N-am un răspuns bun aşa că tac.

Copiii sunt ceva mai încântaţi. O familie cu trei prichindei se opreşte şi admiră.

Fetiţa mai mică ridică un mărţişor din cutie: „Senzaţional! Senzaţional!”. Ceilalţi doi pun mână pe minipancartele cu „Jos iarna” sau „Revoluţia e în noi” şi insistă: Uite tati! Tati zâmbeşte, o ia pe mami, îi împinge uşor pe cei mici şi pleacă. Nu prea ne merge. O fi de la criză?

O doamnă însoţită de fiica ei se întoarce la tarabă după ce a făcut un tur.

Hai să negociem aici!

Negociem!

Vreau 20 cu „jos iarna”, dar nu cu 5 lei.

Dar cu cât?

Cu 4.

Negociat!

N-am negociat bine!

Râde, aşteaptă mărţişoarele şi mărturiseşte că le ia pentru băiatul ei de 15 ani: Sunt singurele pe care poate să le dea fără să îi fie jenă. Aşa cred eu.

I le numărăm şi îi dăm bonus un „breaking news” şi un „şoc! vine primăvara”. Le merită, plus că vrem să ne asigurăm că nu iese pe minus. Uite aşa o să ajungem cu spiritul jurnalismului şi în licee.

Începe să meargă negoţul ceva mai bine. Se dau şi cele cu „te iubesc, dar nu pe tine”, iar cele cu „live” au priză la puştoaicele de liceu. Se înghioldesc şi chicotesc arătând spre mărţişorul cu Tovarăşul.

Astea-s pentru nostalgici. N-aveţi voi voie să fiţi nostalgice după perioada aia.

Râd, plătesc şi pleacă mai departe.

Singurele mărţişoare care nu au părăsit coşul au fost cele sub formă de colaj. Nu prea au priză la publicul larg. Aşteptăm breasla.

Scop şi viziune

Ea vede cadre, el vede paragrafe. Doi oameni ascultă aceeaşi poveste.

La marginea Bucureştiului, spre Măgurele, un proiect a luat naştere dintr-o întâmplare tristă – Casa de copii „Înger alb”. O singură voce povesteşte. Ea încadrează fotografic realitatea, el vede povestea aşezată în pagină, numărată în semne. În timp ce ascultă aceleaşi cuvinte fiecare conturează altfel întâmplările. Două părţi, precum două coperte, prind între ele acelaşi întreg. El îşi notează atent detaliile, ea îşi alege setările aparatului şi mai trage un cadru.

Povestea curge şi se ramifică cu fiecare personaj în parte. Copiii se agită în jurul lor, trag de aparatul ei, trag de el şi-l cheamă la joacă. Fiecare duce cu sine o istorie tristă, una pe care nu o conştientizează momentan. În privirile şi în zâmbetul lor apar umbre pe care ea le surprinde digital. El schiţează povestea cuprinzând trecutul în cuvinte, ea încadrează prezentul lăsând imaginea să povestească trecutul. Doi oameni au ascultat aceeaşi poveste. Ea o vede în imagini, el o vede în paragrafe.

La plecare copiii îi întreabă: „Când mai veniţi pe la noi?”

O fetiţă: „Când vor mai avea timp şi ei.”

Scrisoare către tine…

Dragă prietene,

îţi scriu pentru ziua specială care tocmai a trecut, îţi scriu pentru că există lucruri pentru care vreau să-ţi mulţumesc public, îţi scriu pentru că eşti un prieten în adevăratul sens al cuvântului şi un om deosebit. Nu am pentru tine cine ştie ce cadou scump care să te dea pe spate, dar ştiu că dincolo de orice apreciezi sinceritatea (lucru pe care s-a clădit prietenia nostră) aşa că o voi folosi pentru mica mea surpriză virtuală.

 

Îţi mulţumesc pentru că mă accepţi aşa cum sunt, indiferent de situaţie.

Îţi mulţumesc pentru că îţi rupi din timpul tău (în fiecare zi) ca să mă asculţi şi mă laşi să-ţi împui capul cu problemele şi frustrările mele.

Îţi mulţumesc pentru că îţi faci griji pentru mine.

Îţi mulţumesc pentru că nu mă judeci atunci când greşesc.

Îţi mulţumesc pentru că mă încurajezi de fiecare dată când ai ocazia.

Îţi mulţumesc pentru că ai răbdare cu mine şi cu toanele mele dintr-o anumită perioadă a lunii .

Îţi mulţumesc pentru că mi-ai permis să te cunosc aşa cum puţini au avut ocazia să te cunoască.

Îţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine şi pentru că mă susţii (chiar şi când fac tâmpenii).

Îţi mulţumesc pentru că exişti şi pentru că mi-ai fost aproape chiar şi atunci când eu am schimbat traseul (fără să semnalizez în prealabil).

Îţi mulţumesc public pentru tot ce ai făcut pentru mine (material şi moral) chiar şi atunci când eu nu am meritat.

 

Mă plec virtual în faţa ta şi recunosc cu mâna pe inimă că fără ajutorul tău n-aş fi reuşit să fiu eu, cea de acum. Pentru asta şi pentru multe altele îţi voi rămâne veşnic recunoscătoare.

Sper ca 2012 să îţi aducă împlinirea de care ai nevoie, succesul pe care îl meriţi şi fericirea după care tânjim noi toţi (muritorii de rând). Îţi doresc ca la finalul anului să te uiţi înapoi şi să realizezi că efortul tău a fost apreciat, că sacrificiile făcute au avut rezultate pe măsură şi că lista persoanelor speciale pentru tine s-a mărit cu cel puţin una.

P.S. Nu uita niciodată că cineva, acolo sus, te iubeşte

şi că viaţa nu e mereu roz pentru că trebuie să învăţăm întotdeauna ceva nou, pentru că mereu avem teste de trecut şi obstacole de depăşit, iar pentru asta e nevoie de toată gama de culori (înclusiv negru şi gri). La mulţi ani! [insert big hug here]

Întâmplare cu iz de „nu mai vreau niciodată”

M-a sunat frate-miu acum câteva zile, pe seară, nervos nevoie mare (de menţionat că el nu mă sună prea des din proprie iniţiativă şi abia ce vorbisem de sărbători). Era clar, ceva se întâmplase. Am răspuns uşor îngrijorată.

Mă întreabă dacă sunt acasă şi mă pune să dau pe realitatea tv unde se discuta despre accidentul de pe Calea Floreasca şi despre cum urmează să fie pus în libertate vinovatul. Îi spun că am auzit de accident, dar că nu am dat prea mare atenţie. Răspunsul lui vine prompt: (încerc să reproduc din memorie şi fără limbajul licenţios) „Cum măi Georgiana să nu dai atenţie? Ăla a omorât doi oameni şi ăştia îi dau drumul. Fii atentă! Ăla a zis că poliţiştii sunt de vină că l-au alergat. Atunci să îi bage pe poliţişti la închisoare. Să plătească ăia dacă ei sunt vinovaţi că l-au alergat. Scrie tu asta acolo pe net să vadă toată lumea.”

Pe moment am crezut că frate-miu exagerează, el neavând nicio legătură directă cu victimele accidentului. Dar la o a doua „analiză” îmi dau seama că are dreptate. Cineva trebuie să plătească. Cum ar fi să zică toţi că n-au vrut, că le pare rău, că a fost o greşeală şi să fie cercetaţi în libertate? Astă seară m-a mâncat undeva să mai şi caut materiale despre toată întâmplarea asta şi am găsit din plin. De la declaraţiile rudelor victimelor până la cele ale băiatului şi ale judecătorilor. Am rămas tablou când am citit că judecătorii nu consideră fapta asta gravă şi că nu pot ţine tânărul arestat doar pentru mulţumirea familiilor celor morţi. Hai serios acum… Dacă, doamne fereşte, frate-miu făcea vreo boacănă de genul ăsta, la volan, nici dracul nu-l scotea de la pârnaie. Na că îi înţeleg supararea de şofer. Stă cu volanul în mână toată ziua şi probabil se roagă să nu-i iasă vreun tâmpit din ăsta în cale şi să nu-l fericească cu stimă din asta mediatică.

Până una alta doi oameni au murit (destul de tineri, 32 şi 22 de ani), trei au fost răniţi şi vinovatul a plecat acasă. Nu sunt eu cineva important ca să mă dau cu părerea ce ar trebui să se facă, dar nici nu-mi mai vine să zic: asta e… aşa le-a fost soarta. Şi mai în glumă mai în serios îi dau dreptate lu` frate-miu: dacă băiatul nu e vinovat (că n-a vrut să facă asta) atunci poliţia e de vină că s-a ţinut după curul lui prin oraş şi l-a forţat să accelereze. Ce drept avea poliţia să-l tragă pe dreapta? Băuse şi el ceva cu vodcă şi mergea spre casă liniştit. Normal că s-a speriat şi a dat să fugă dacă indivizii ăia cu girofar l-au încolţit. Mai mult ca sigur voiau şpagă de la el. Uite că m-am enervat şi chiar nu-mi propusesem asta.

Privind per ansamblu, până acum, îmi dau seama că tot noi suntem de vină pentru fazele de genul (noi la general). Le vedem, ne enervăm pe moment şi peste câteva zile nu le mai dăm atenţie. Habar n-avem ce s-a mai întâmplat cu vinovatul, dar dormim fără griji în privinţa asta. Bănuim cum scapă unul şi altul basma curată, dar ne e prea lene să facem ceva aşa că închidem ochii şi trecem mai departe. N-are cum să ni se întâmple şi nouă aşa ceva în viitor. Probabil la fel au gândit şi cei care sunt acum morţi, fără nicio vină. Sau poate vina lor e că s-au aflat la momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Dumnezeu cu mila…

Şi da, ştiu că nu fac eu mare lucru scriind despre asta, dar sper că într-o zi se vor revolta suficient de mulţi şi suficient de urât astfel încât „celor care pot schimba ceva” să le fie teamă să mai închidă ochii şi să pună mâna pe plicul minune (care le creşte nivelul de trai). Momentan sunt vise…

P.S. Un lucru e sigur pentru mine: nu vreau să ajung să scriu frecvent despre aşa ceva pentru ca la final de lună să îmi iau salariul. Subiectele astea nu-s de mine. Mă depăşesc din toate punctele de vedere.

Aaa…era să uit. Mulţumesc “neniţu” pentru că ai încredere că scriind aici pe net voi schimba ceva, oricat de putin

Chiloţi roşii

Mă tot bântuie de vreo trei zile o întâmplare amuzantă legată de treaba aia cu chiloţii roşii din noaptea anului nou. Bănuiesc că ştiţi nebunia cum că e de bun augur, la femei, să porţi lenjerie roşie (sau nu mai ştiu ce altă culoare) la trecerea dintre ani. Noroc în dragoste, noroc de bani sau cine mai ştie noroc de ce şi pe unde.

C-o fi vreo tradiţie veche, c-o fi o superstiţie lansată din interes, c-o fi vreo strategie de marketing… habar n-am. Cert e că zilele astea chiloţii roşii ar trebui să se vândă mai ceva decât pâinea caldă şi fiecare comerciant face pe dracu în patru numai să nu rămână cu marfa pe tarabă. Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu. Am trecut prin piaţă. Şi cum îmi căutam eu pe acolo cele necesare am fost martora unei reclame live, ce se adresa tuturor femeilor din zonă.

O doamnă, dacă îmi permiteţi să o numesc aşa, şi-a întrerupt conversaţia cu vecina de stand, a tras adânc aer în piept şi a strigat, pe cât de tare i-a permis dumneaei plămânii: „Ia chiloţi roşii, chiloţi roşii ca să te iubească moşii!”. E drept că pe moment am avut reacţia tipică, am zâmbit şi mai că am avut tendinţa de a mă întoarce din drum pentru a-mi cumpăra şi eu o pereche de chiloţi minune care fac moşii să te iubească. Ceva m-a făcut să-mi văd de drum totuşi.

Mai târziu puţin, în timp ce mă îndreptam spre casă meditând la prostiile mele, mi-am dat seama că nu ştiam la ce moşi se referea doamna „comersantă”. Adică, să nu mă înţelegeţi greşit, dar atât moş Crăciun cât şi moş Nicolae trecuseră deja pe la casele oamenilor. Deci? Mai e cineva pe lista suspecţilor? Eu alţi moşi care să te iubească în perioada asta a anului nu mai cunosc.

În concluzie, pentru mine, misterul a rămas neelucidat. Nu am avut curiozitatea de a mă întoarce să întreb cine dracu sunt moşii ăia. Cred că e una din întrebările alea la care e mai bine să nu primeşti un răspuns. Un lucru e sigur. Imaginaţia mea nu mă va lăsa să port chiloţi roşii de revelion.

Pierdut spiritul Crăciunului – ofer recompensă

(Atenţie! Text lunguţ )

Vin sărbătorile, vin… după cum spune celebra reclamă de la Coca Cola. Problema e că o parte din sărbătorile lui decembrie au şi trecut iar eu nu am simţit asta. Nu ştiu cum e pentru alţii (şi îi invidiez sincer pe cei care simt spiritul Crăciunului), dar pentru mine Crăciunul nu mai e de mult o sărbătoare. Ceva s-a rupt. S-a dus dracu şi spiritul lui şi farmecul împodobirii bradului (care brad?) şi sentimentul ăla frumos al despachetării cadoului de la Moş Crăciun. Ca să înţelegeţi ce vreau să spun o să descriu puţin ceea ce însemna sărbătoarea asta pentru mine. O iau de la Adam şi Eva.

Moş Nicolae şi începutul lunii

În primul rând atmosfera era alta. Se făceau cumpărături cât pentru tot anul următor, d-ale gurii în mare parte. În eventualitatea în care apăreau musafiri neanunţaţi şi flămânzi trebuia să îi serveşti cu ceva. Dacă se urnea tot neamul pe drum, pentru vizita obligatorie de sărbători, şi tu nu aveai destulă mâncare? Te făceai de toată aroma? Te făceai. Apoi, era mereu nevoie de prăjituri făcute în casă. Nu era sărbătoare dacă nu puneai ceva dulce pe masă. Şi era musai să dai şi ceva de băut, digestiv sau nu, na… altfel nu se ducea şunculiţa bine pe gât, nu se muia cozonacul. Nu ştiam eu mersul treburilor atunci, dar tare îmi mai plăcea vinul ăla roşu de Bărăgan. Mă rog… guriţa la care aveam voie.

În altă ordine de idei, eu, de cum începea luna aveam mai multă grijă de ghetuţe, eram tare cuminte şi îl aşteptam pe Moş Nicolae. De fiecare dată îmi aducea dulciuri, portocale, dar niciodată prea doritele jucării. Era ca o regulă. Învăţasem că Moş Nicolae era mai sărac şi atât îşi permitea. Când am mai crescut puţin nici nu am mai îndrăznit să sugerez că mi-aş dori un muţulache mic şi drăgălaş. Mă mulţumeam dacă venea doar cu o ciocolată, numai să vină. Astfel demonstram că am fost cuminte. Cred că am primit şi nuieluşe, dar cu siguranţă le-am ignorat nonşalant şi am pretins că e o greşeală, pentru că ghetuţele luceau şi cadoul îmi susţinea pledoaria.

Şi cu Moş Nicolae venea şi zăpada. Uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar venea. Şi stăteam lipită cu nasul de geam şi mă uitam fascinată la fulgii de zăpadă (locuiam la bloc atunci). Aşteptam cu nerăbdare să aibă tata liber să mă tragă cu sania prin oraş sau să mergem la mamaie la Nucşoara să fac şi un om de zăpadă. Acolo aveam curtea şi o uliţă întreagă la dispoziţie, plus copii. Şi trăgeam de sanie de ne ieşeau ochii ca la melci după ploaie. Uliţa aia mi se părea îngrozitor de abruptă (nu e) iar sania mea era mereu cea mai ruginită şi mai înceată, dar era frumos. Ajungeam seara acasă ruptă de foame şi mâncam la mamaie cea mai bună mâncare din lume.

Avea o masă mică, din lemn, rotundă şi ne aşezam în jurul ei cu toată familia, întorceam scaunele la orizontală (cei mai norocoşi primeau şi pernă bonus), ne îngrămădeam acolo şi ne năpusteam pe bucate. Rupeam cu poftă din mămăliga aburindă şi înfulecam de parcă nu mai văzusem mâncare de luni bune. Nu conta că era post şi noi serveam mâncărică de cartofi cu ceapă sau cine ştie ce alte legume cu pretenţie de ciulamale sau mai ştiu eu ce. Eram acolo toţi adunaţi şi ne simţeam bine.

 

Moş Crăciun (şi prietenii săi)

Aşa trecea începutul lui decembrie. Simţeam că se apropie Crăciunul când îl vedeam pe tata intrând pe uşă cu bradul. Brad care nu era niciodată stufos ca ăia pe care îi vedeam la televizor, dar era natural. Avea trei crengi amărâte la kilometri distanţă una de alta şi era ba prea înalt ba prea scund, dar tata era meşter şi îl aranja să se încadreze perfect în sufragerie. Şi îl împodobeam cu globuri, beteală, bomboane de pom şi tot felul de dulciuri şi îi turnam la sfârşit aceeaşi instalaţie veche de ani, cu clopoţei din care clipoceau colorat beculeţe (atunci rezistau ani instalaţiile). În cazul nefericit în care instalaţia funcţiona doar pe jumătate (se mai întâmpla) aveam grijă să o aranjăm în partea de sus, spre fereastră ca să o vadă Moşul din stradă.

Şi uite aşa, după toată munca depusă, mă aşezam pe fotoliu în sufragerie, stăteam cu lumina stinsă şi admiram chestia aia încărcată de podoabe care avea pretenţia de a se numi brad de Crăciun. Eram mulţumită de mine şi fericită. Adulmecam, în timpul ăsta, mirosul bunătăţilor pregătite de mama, care se răspândea în toată casa în ciuda uşilor închise. Visam cu ochii deschişi la ce cadou o să primesc şi-mi imaginam cum o să-l prind pe Moş în fapt, de data asta. Ştiam că o să vină cu portocale şi cu nelipsita sticlă mare de Coca Cola (printre puţinele momente din an în care aveam voie să beau licoarea aia interzisă), dar ce jucărie urma să primesc? Oare venea cu mult dorita Barbie? Nu.

 

Şi zbuf… magia dispare

O să spuneţi că sunt copilării. Corect, dar aveau magia aia de care mi-e dor. Am crescut aşa şi mi-a plăcut. În timp lucrurile au început să se schimbe. A dispărut Moş Nicolae, a dispărut atmosfera şi bradul de Crăciun… Ţin minte că într-un an, în lipsă de brad, am împodobit muşcatele şi trandafirul japonez al mamei. Fără globurile mari, fără dulciuri şi fără instalaţie, pentru că erau prea grele pentru săracele plante. Instalaţia am agăţat-o cu grijă de perdea şi am aprins-o doar puţin ca să nu se încingă şi să ia foc casă. Cadoul de la Moşu s-a redus doar la o sticlă de 2,5l de Cola şi poate o ciocolată. Am aflat şi adevărul despre Moşi, am renunţat la a mai face oameni de zăpadă, au plecat ai mei şi am pierdut spiritul sărbătorii.

De obicei primeam bani pentru cadouri, mâncarea venea de la sor`mea, semi sau gata preparată (sau mai găteam eu una alta) şi eram invitată la masa de Crăciun în sânul altor familii. N-a mai fost la fel. Sărbătoarea asta şi-a pierdut şi ultima fărâmă de farmec când invitaţii mei s-au luat la bătaie la mine în casă, nepăsându-le de magia curului, de bunătatea specifică blah blah… Aveau conturi de reglat. Ce dacă era Ajunul şi erau musafiri? Nu era loc de altă dată. Aşa am dat piept cu realitatea urâtă, aşa am deschis ochii şi am văzut că unora nu le pasă, chiar dacă ar trebui, şi am înţeles că oricât aş mâzgăli cu roz peste amintirile urâte ce am pierdut nu se mai întoarce la mine.

Aşa am pierdut, puţin câte puţin, până la ultimul strop, spiritul sărbătorilor şi în special al Crăciunului. Mi-ar plăcea tare mult să îl regăsesc. Poate zace pe undeva, poate e singur şi îi e şi lui dor de mine sau poate a plecat cu ai mei. Poate a emigrat în Spania şi le ţine companie de sărbători. Ştiu că ei încă se bucură de luna asta. Mi-au demonstrat-o în repetate rânduri şi m-au convins, indirect, să nu mă dau bătută şi să încerc să mă bucur şi eu, din nou. Iaca dragii mei de ce am decis să anunţ: pierdut spiritul Crăciunului – ofer recompensă…
Pentru norocoşii care încă-l mai au, sfatul meu e să ţină bine de el, să nu-l piardă şi le urez din suflet sărbători fericite!

La revedere (trist, dar cu drag)

Azi am o zi proastă. A plecat mama înapoi în Spania, pentru a n-a oară. De data asta mă simt şi mai singură. Urăsc despărţirile cum nu se poate mai tare, dar am dat o fugă până la aeroport să o vad cum pleacă. M-am trezit foarte târziu, am prins cel mai prost şi încet taximetrist care m-a dus cu 60-80 (când nu eram blocaţi în trafic) până la Otopeni şi am ajuns, cu greu, dar în timp util să îmi iau la revedere. Am stat cu ea cam 30 de minute la rând să îţi lase bagajul de cală, i-am ignorat total pe frate-miu şi pe sor-mea şi probabil m-am purtat ca o vacă încălţată. Eram extra nervoasă şi mă durea capul, dar astea nu mă scuză. Îmi pare rău.

Tot timpul acela petrecut la aeroport l-am irosit. Am stat ca toanta lângă mama şi am vorbit chestii inutile iar când a fost timpul să plece am pupat-o în fugă pe obraz şi am privit-o pe furiş cum se îndreaptă spre poarta de îmbarcare. Mi-am ţinut plânsul cât am putut şi am plecat spre staţia expresului care mă aducea înapoi în Bucureşti, însă senzaţia de singurătate pe care am simţit-o mi-a dat impresia că sunt goală pe interior. Niciodată nu a fost aşa. M-am obişnuit să fiu singură şi să fie departe de mine. Nu plângeam de supărare când pleca şi nici de bucurie când venea, dar astăzi a fost altfel. Astăzi am rămas fără cuvinte, mută la propriu pentru un timp. Nu puteam să îngân nici măcar cuvinte monosilabice. Mi-a fost rău.

Acum mi-am mai revenit. Pot vorbi însă nu-mi pot stăpâni plânsul şi mă bântuie o întrebare: de ce mi-e mai greu să o văd plecând acum decât înainte? Nu era oare normal să mă fi obişnuit cu ideea asta şi să fiu imună la despărţiri? Nu e ca şi când ar pleca de tot… şi totuşi mă doare prea tare. Oare faptul că am mai crescut m-a muiat emoţional? Posibil. Regret că nu am îmbrăţişat-o şi că m-am comportat ca şi când ne-am vedea peste trei zile. Dar ştiu că dacă aş fi luat-o în braţe nu m-aş fi putut stăpâni să nu plâng şi asta ar fi întristat-o. Poate a fost mai bine aşa. Ea e puternică şi vrea să fiu şi eu la fel. Azi am dat greş.

M-aş fi aşezat în fund în aeroport şi aş fi plâns să nu plece, să nu mai plece… Ştiu că îi e mai bine acolo din anumite puncte de vedere, dar asta nu-mi opreşte supărarea şi starea de indignare. Dacă aş fi fost în stare să mă întreţin singură, dacă casa noastră ar fi fost gata ea ar fi rămas mai aproape şi s-ar fi întors şi tata. M-am săturat de atâtea sacrificii şi ştiu că n-am primit nici jumătate din ele pe viaţa asta. Simt cum nu mai pot…

La revedere, trist, dar cu drag mami

Despre diete pentru sexul tare.

Acum ceva vreme am decis să fac un material despre dietele băieţilor/bărbaţilor aşa ca am contactat doi nutriţionişti şi le-am pus câteva întrebări. Mă gândesc că ar fi păcat să las rezultatul să zacă în fişierele mele personale, din moment ce articolul a fost deja publicat şi nu a fost suficient de cuprinzător. Iată întrebările şi ce au răspuns specialiştii.

 

1. Este masa corporală motivul principal pentru care apelează bărbaţii la medicul nutriţionist?

2. Care este diferenţa între o dietă ţinută de o femeie şi una ţinută de un bărbat?

3. Având în vedere faptul că internetul este plin de diete e indicat să se aleagă la întâmplare?

4. Care sunt „criteriile”  după care se recomandă o dietă?

5. Cum afectează tutunul şi alcoolul dietele în curs de desfăşurare? Dar sexul?

6. Există diete pentru slăbit şi pentru îngrăşat, dar pentru a te menţine care ar fi dieta ideală?

7. În disperare de cauză bărbaţii pot apela la tot felul de diete adunate de pe la prieteni sau rude, pentru a slăbi, sau se înfundă cu fast food, pentru a se îngrăşa. În calitate de specialist ce le recomandaţi?

 

Dr. Şerban Damian – Nutriţionist sportiv acreditat CIO, Centrul de nutriţie Superfit

www.superfit.ro

 

1. Dacă vorbim de exces ponderal, da, acesta este principalul motiv pentru care cei mai mulţi bărbaţi apelează la nutriţionist. Obezitatea este într-o continuă creştere şi tot mai mulţi bărbaţi sunt afectaţi, datorită stilului de viaţă defectuos, marcat de o alimentaţie dezordonată şi excesivă, iar pe de altă parte sedentarism. Unii bărbaţi vin la nutriţionist şi pentru că doresc să acumuleze masă musculară, iar alţii pentru îmbunătăţirea performanţelor fizice.

 

2. N-aş putea spune că sunt diferenţe foarte mari – în fond mâncăm aceleaşi alimente şi funcţionăm la fel din punct de vedere metabolic. Apar diferenţe în ceea ce priveşte cantitatea de energie recomandată, pentru că femeile sunt de obicei mai uşoare decât bărbaţii şi au mai puţină masă musculara.

 

3. Absolut, nu. Este ca la loto. Poţi să tragi biletul necâştigător de foarte multe ori la rând. Iar în acest timp starea ta de sănătate se deteriorează tot mai mult. Nu îmi dau seama cum poate cineva să urmeze o dietă luată de aiurea de pe net… e ca şi cum ai merge la farmacie şi ai lua o cutie de medicamente la întâmplare şi apoi ai aştepta să ai rezultate. Da, uneori poţi să ai noroc şi să alegi medicamentul potrivit, însă şansele sunt foarte mici. La fel şi cu dietele acestea de pe net.

 

4. Nutriţionistul urmăreşte o mulţime de criterii şi aspecte atunci când concepe un regim alimentar – varsta, sex, inaltime, greutate, compozitie corporala, stare de sanatate, preferinte alimentare, nivel de activitate fizica, program zilnic etc.

Ca sfaturi generale pentru alcătuirea regimului aliemntar zilnic amintesc:

- Mănâncă o mare varietate de alimente.

- Mănâncă atât cât îţi trebuie, nici mai mult, nici mai puţin.

- Împarte aportul caloric în mai multe mese pe zi.

- Orientează-te către alimente cât mai aproape de natural, cât mai puţin procesate. Pregăteşte şi găteşte chiar tu.

- Dacă vrei să ajungi să mănânci sănătos, informează-te permanent.

 

5. Alcoolul este o sursă de calorii „goale”, deci energie şi atât, fără un aport optim de nutrienţi, aşadar este complet nerecomandat într-o cură de slăbire. Fumatul nu are o influenţă anume.

Activitatea sexuală este un proces consumator de energie, aşa că ar putea să fie parte integrantă a unui program de scădere în greutate, cu condiţia să fie practicat în mod activ, nu pasiv

 

6. Pentru menţinere nu vorbim neapărat de o dieta, ci de principii ale alimentaţiei sănătoase, cele pe care le găsim în cele mai multe cărţi de nutriţie sau prin reviste – acele sfaturi de bunsimţ, pe care mulţi dintre noi nu le respectă.

 

7. Evident că le recomand să apeleze la un specialist. Aşa cum te duci la mecanic atunci când s-a stricat maşina sau la frizer când vrei să te tunzi, tot aşa este un lucru firesc să nu te apuci să faci un lucru după ureche, chiar dacă nutriţia pare, la prima vedere, ceva facil. Este totuşi o ştiinţă şi se face şcoală pentru a ajunge să o practici la nivel profesionist.

 

 

Dr. Adrian Copcea – Medic specialist nutriţionist, Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca. Autorul siteului www.nutritionistcluj.ro.

 

 

1. Nu atât masa corporală, cât propria percepţie a aspectului fizic orientează o mare parte dintre pacienţii cu probleme de greutate către cabinetul mediculuit nutriţionist. Şi mai mulţi pacienţi ajung la medicul nutriţionist cu probleme medicale, în special metabolice sau articulare (diabet zaharat sau prediabet, dislipidemii severe, disfuncţii articulare). Atât simptomele bărbaţilor, cât, la fel de frecvent, îngrijorarea familiei determină bărbatul cu probleme de greutate să facă dificilul şi importantul pas al vizitei la medic.

 

2. În general, femeile adresează mult mai multe întrebări în timpul consultaţiei şi sunt mai interesate de detalii privind prepararea mâncărurilor gătite, soluţiile gastronomice, alegerea produselor în magazin. În schimb, bărbaţii solicită cel mai adesea programe fixe, la care să adere fără să apeleze prea mult la inspiraţie, şi au nevoie, desigur, de sprijinul familiei în pregătirea meselor. Dietele pentru slăbit ale bărbatului sunt mai frecvent caracterizate prin perioade de „on-off”, de motivare şi de lipsă a motivării, în timp ce femeile sunt mai moderate în „excepţiile acceptabile”. Alcoolul este un factor mai frecvent luat în calcul la bărbaţi, numeroşi pacienţi solicitând calcularea, în dietă, a impactului alcoolului (în special al berii şi al băuturilor tari) asupra greutăţii. În egală măsura, bărbaţii şi femeile solicită indicaţii precise cu privire la tipurile de mişcare eficiente pe diferite zone ale corpului care fac obiectul grijilor (excesul adipos la nivel abdominal, fesier, la nivelul coapselor etc.).

 

3. Internetul este plin nu doar de diete, ci mai ales de produse comerciale care trebuie achiziţionate împreună cu dieta, sau, mai periculos, în locul ei. Este indicat ca persoana care se documentează de pe Internet să aibă responsabilitatea de a căuta autoritatea din spatele unei informaţii, şi de a conştientiza faptul că o dietă aleasă aleator este o intervenţie ce poate pune în pericol sănătatea. Dacă există o instituţie credibilă ce girează anumite intervenţii, atunci persoana poate alege informaţiile de bun simţ (spre exemplu importanţa prezenţei micului dejun, importanţa porţiilor, importanţa diversităţii, şi, în cele din urmă, a firescului). Această alegere este însă extrem de dificilă în contextul în care Internetul este o adevărată expoziţie de informaţii periculoase. Desigur, aceste aspecte sunt valabile pentru România, în ţările cu sisteme funcţionale şi educaţie medicală corespunzătoare, Internetul nu ţine loc de medic.

 

4. Criteriile după care se recomandă o dietă încep cu diagnosticul medical, bilanţul de sănătate (inclusiv tratamente sau suplimente în curs, analize medicale sau alte investigaţii) şi continuă cu obiectivele intervenţinei nutriţionale, şi modatităţile practice de atingere a obiectivelor. Un medic bun ştie să ghideze pacientul în alegerea alimentelor, orarul, structura meselor şi gustărilor, şi cantităţile potrivite. Numeroase alte aspecte medicale şi experienţa medicului nutriţionist sunt fundamentul unei intervenţii care să conducă la rezultatele dorite de pacient, în siguranţa garantată de autoritatea profesională a medicului.

 

5. Tutunul influenţează negativ, prin numeroase mecanisme starea de sănătate, atât în cursul cât şi în afara unei perioade de intervenţie. Faptul că întreruperea tutunului ar putea declanşa o creştere în greutate nu este un argument pentru continuarea lui de către persoanele cu probleme de greutate. Alcoolul, în schimb, în cantităţi moderate, poate fi inclus în orice tip de dietă, dacă persoana optează, ocazional, pentru anumite băuturi, şi, desigur, dacă nu există alte contraindicaţii medicale sau legate de dependenţă. Sexul influenţează prescrierea unei diete, în mod principal prin diferenţele hormonale între sexe, cât şi prin ponderea mai mare a ţesutului adipos la femei. Cu aceeaşi dietă, un bărbat şi o femeie vor avea, în general, o evoluţie ponderală diferită, dacă gradul de exces de greutate este similar.

 

6. Desigur, există diete pentru slăbit, ele sunt, per ansamblu, hipocalorice, adică organismul consumă mai multă energie pentru activităţi fizice decât îşi aduce prin alimentaţie, ceea ce conduce la utilizarea surselor proprii de energie – de preferat ţesutul adipos, într-o dietă corect prescrisă. Dietele pentru îngrăşat sunt hipercalorice, energia adusă intenţionat ca supliment fiind, ideal, convertită în masă musculară. Dieta ideală pentru menţinere este, în primul rând, o „dietă” normocalorică echilibrată, adică acea dietă în care consumul de energie (măsurat în calorii) corespunde cu aporturile prin alimentaţie. În sens larg, dieta ideală nu este o dietă (în sensul de intervenţie temporară) ci un ansamblu de comportamente, inclusiv alimentar, psihologic, de abţinere de la fumat etc., care să ofere o bună stare de sănătate, o bună toleranţă la efort, un somn bun şi o bună adaptare la viaţă (gestionarea eficientă a stresului). Toate acestea sunt numite, în mod corect, un stil de viaţă sănătos.

 

7. Bărbaţii apelează mai rar decât femeile la diete de la prieteni pentru a slăbi, în schimb sunt mai informaţi cu privire la modalităţile de creştere în greutate, inclusiv prin cunoaşterea unor detalii nutriţionale ale compoziţiei alimentare: carbohidraţi, proteine, grăsimi, variante de suplimente nutritive. În general cei care abuzează de fast food şi sucuri dulci au şi surpriza că metoda proprie nu funcţionează. În schimb, cei care se aruncă în diete culese din surse anonime, în special regimurile disociate, constată pe termen scurt „rezultate” şi pe termen mediu şi lung recăderi şi greutate ciclică (efect yo-yo). Ca specialist le recomand să nu aplece urechea la niciun fel de dietă universală, şi să acorde, în schimb, atenţie activităţii fizice, care este principalul motor fie al unei scăderi în greutate durabile, fie al unei creşteri armonioase în greutate. Le recomand, de asemenea, să discute cu un specialist înainte de a lua suplimente nutritive.